Ca primă senzație, am simțit obligația atacării unuia dintre subiectele cotidiene fierbinți, având un sentiment de inadecvare în cazul în care aș fi pus în discuție teme aparent desuete, care nu-și mai găsesc parcă locul în lumea modernă, rămânând apanajul idealiștilor mult prea visători.
Voi risca însă abordarea unei astfel de teme, asupra căreia am fost forțată la reflecție de relația mereu tumultoasă de amor dintre doi prieteni foarte apropiați, relație care e unul dintre subiectele predilecte şi inepuizabile, în grupul nostru, deja de ani buni. Confruntată cu o serie de dileme care ne-au fost supuse analizei, într-un fel spre jurizare, am încercat să-mi cristalizez gândurile. Să decantez, să articulez ce anume definește o relație adevărată de iubire, care-i sunt punctele cardinale, pilonii de susținere, în lipsa cărora s-ar prăbuși ca un cort rămas fără bețe în bătaia vântului.
S-ar putea să nu fiu suficient de experimentată, să nu fi văzut suficient, să fi trăit prea puțin pentru a da verdicte. S-ar putea să existe alte modele funcționale pe care eu să nu le înțeleg acum sau pe care poate nu le voi înțelege niciodată. Mă angajez să revin asupra subiectului dacă percepția mea, evident strict personală, se va modifica în timp. Acum am însă tendința de a vorbi destul de categoric, de apăsat. Cred că într-un cuplu adevărat, într-o iubire adevărată, nu există decât "noi". Cred că laitmotivul "noi suntem una" nu ar trebui să fie o utopie, un simplu clișeu. Cred că într-o iubire adevărată unitatea e miezul, esența, urmarea firească a împărtășirii ei.
Iar acest "noi" presupune abandonul total întru contopirea cu celălalt. Ceea ce nu ar trebui să fie resimțit ca un sacrificiu. Căci, dacă iubirea e împărtășită, depozitarul nu va abuza de puterea sa, închizându-l pe celălalt într-o celulă, fie ea și aurită, ci se va abandona lui, ca parte a aceluiași atom. Abandonându-te, nu te pierzi pe tine, doar te unești cu celălalt, devenind complet. Contopit cu celălalt devii cea mai bună dintre propriile tale variante existențiale. Căci o astfel de iubire este purificatoare, creatoare, dătătoare de energie, generatoare de bunătate. Cred că "a fi una" nu numai că nu este o utopie, ci e condiția însăși a iubirii adevărate, având drept model iubirea divină.
Însă o astfel de unitate este pe cât de rară și de prețioasă, pe atât de delicată, de sensibilă, de vulnerabilă. Iar distrugerea ei, de cele mai multe ori, ireversibilă. Când te-ai dezis de "noi", când ieși din "noi", când îl lași singur pe celălalt, comiți un păcat de multe ori ireconciliabil cu iubirea. Pentru că unirea vine din încrederea absolută, esențială pentru abandonarea în mâinile celuilalt. Iar când încrederea a fost distrusă, abandonul de sine nu mai este posibil. Iar unitatea s-a rupt pentru totdeauna și "noi" devine "tu" și "eu". Doi străini.
Ioana Romana LAURENŢIU
partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii
