Se pune întrebarea: nu ar fi cazul ca aceste trei fapte să fie luate împreună? Cele mai multe argumente pledează pentru a se accepta nu doar coincidenţa în timp a acestor fapte, ci şi legătura lor lăuntrică. În ce constă aceasta? Teza mea este aceea că o conducere neadecvată pentru o ţară a generat o clică ce extorchează resurse (vezi ceea ce se încearcă să se creeze în jurul Educaţiei, Sănătăţii, resurselor europene) şi care, fiind lipsită de capacitate de gestiune, împinge această ţară în crize noi, după ce a adus-o deja într-o criză multiplă (economică, financiară, de capacitate administrativă, de calificare a responsabililor şi de motivaţie). Să detaliez, pe cât permite spaţiul, argumentele tezei.
Nu cunosc detaliile dosarului celui arestat, încât nu mă refer la caz. Încep cu două întrebări generale. De ce nu s-a reacţionat atunci când populaţia reclama sau măcar vocifera? Reclamaţiile cetăţenilor maturi spun ceva, oricum am gândi lucrurile. A doua întrebare: de ce a trebuit ca firme şi servicii din alte ţări să intervină şi să arate că ceea ce se petrece la Cluj nu este tolerabil? În Cluj şi, desigur, în alte locuri! Cele două întrebări permit un răspuns comun: la Cluj, cel puţin, este vorba de o grupare care şi-a întins cât a putut tentaculele, ce cuprinde persoane mediocru pregătite, avare, legate prin înţelegeri oculte şi puse pe căpătuială. Nu este vorba aici de vreo biserică, cum s-a crezut, ci, simplu, de o grupare fără Dumnezeu (un coleg destul de religios, care a fost în contact cu o parte dintre acele persoane, era să pătimească atunci când şi-a dat seama despre ce este vorba!), chiar dacă acei inşi merg la biserici atunci când este vorba să fie televizaţi sau măcar văzuţi de alţii. Fapt este că, în jurul fiecăruia dintre aceştia, presa a semnalat: corupţie, contiguităţi cu organizaţii condamnate, taparea unor primari de milioane de lei, construcţia aberantă a centurii oraşului pe pământuri alunecoase, gesturi psihopatice etc. Este sub demnitatea noastră să ne ocupăm de asemenea fapte, dar tăcerea în cazul lor nu este, desigur, nicidecum "de aur".
Probabil că astfel de grupări sunt şi în alte locuri, după cum Clujul nu trebuie redus nicidecum la ele, oraşul fiind mult mai bogat. Dar chiar dacă grupări satanico-politice (care ilustrează ceea ce Thomas Mann spunea în anii ‘30 despre ţara sa: aceasta a căzut sub controlul celui mai nepregătit şi mai corupt grup din societate!) sunt şi în alte locuri din România actuală, faptul întăreşte un adevăr: aceste grupuri sunt, în bună parte, noii politicieni aduşi în ultimii ani pe scenă. Precum mentorul, este vorba de persoane ale gesturilor concrete, care nu au de-a face cu obsesia lecturilor, necum cu vreo reflexivitate morală, civică sau estetică. Ei sunt "oameni ai acţiunilor hotărâte", proslăviţi, direct sau indirect, de muzicanţii ideologici ai regimului sau, oricum, produsul său inevitabil. Există vreo reflecţie responsabilă a oamenilor regimului despre această ţară şi viitorul ei? Vreo reflecţie culturală semnificativă? Nu este de mirare că Băsescu se repede iarăşi în filosofi! Doar că se confirmă ceea ce fostul său consilier, Andrei Pleşu, spunea: omul e "campion la dat cu bâta în baltă!" (găsindu-şi tocmai în Germania - ţara în care s-au pregătit cel puţin primii şase cei mai productivi filosofi din România actuală - locul în care să atace filosofii!).
România o duce rău şi în 2012, aşa cum bugetul şi acţiunile de până acum prefigurează, îşi propune să o ducă şi mai rău. Cum să o ducă mai bine dacă gestiunea ţării este mediocră (fără capacitate de a schiţa măcar un program de redresare!)? Cum să o ducă mai bine dacă cei mai slab pregătiţi şi mai corupţi - ca să-l reiau pe marele romancier german - controlează ţara? Cum să o ducă mai bine: dacă preocuparea majoră acum este ruperea, prin şmecherii procedurale, a rezultatului alegerilor de voinţa electoratului? Dacă tot ceea ce se imaginează este "tăierea" bugetară, în locul dezvoltării economice? Dacă gândirea a devenit un lux părăsit în favoarea aranjismului politic? Dacă nepriceperea a devenit însuşirea de bază a guvernării? Cum, aşadar?
Un bun jurnalist, dezamăgit de faptul că nu se conturează, cu iuţeala şi eficacitatea dorite, alternativa la regimul actual, mă întreabă insistent "unde sunt reperele de care să-şi poată agăţa speranţa?". Îi răspund că aceste repere există şi, fără nici un fel de politizare necuvenită, pot fi indicate. Dar situaţia din România actuală este de aşa natură, încât este valabil argumentul clasic: într-o situaţie de prăbuşire, greu suportabilă, orice alternativă este mai bună decât ceea ce este. Fireşte, acest argument nu rămâne nicidecum singurul. Iar reperele - dacă, totuşi, nu ne convinge situaţia dramatică în care se afundă România de la o zi la alta - sunt în reguli, totuşi, simple. De pildă, să spunem lucrurilor pe nume atunci când este vorba de impostură, de falsificare, de abuz, de fraudă. Aşa se face oriunde în lumea civilizată, în care un dram de responsabilitate civică există, totuşi.
