Chermeza populistului Diaconescu (II)

Este şeful ultimului partid ivit pe eşichierul luptelor politice din România, dar, dacă ar fi să dăm crezare iniţiatorului lui, e şi cel mai căutat de aderenţi, deoarece formaţiunea pe care o conduce a ajuns să numere chiar în timpul congresului său peste un milion de membri. Acest foc bengalic, iscat săptămână de săptămână de canalul de televiziune OTV, unde el şi angajaţii lui duc o campanie necruţătoare cu cei care fac astăzi politică în România, nu trebuie deloc desconsiderată. Om al manelelor şi al spectacolului public (aşa cum a conceput şi regia congresului său), Dan Diaconescu a intuit foarte bine că tocmai aceşti disperaţi ai sorţii şi iubitori de manele îl vor urma fără ezitare. Mai întâi pentru că el pozează în postura de victimă a sistemului juridic din România şi în al doilea rând pentru că el aspiră la postura de "tribun al poporului", care la ora aceasta a rămas liber prin disparţia prematură a "poetului patriot" Adrian Păunescu şi marginalizarea vădită şi ieşirea din uz a lui C.V.Tudor, cel care a sperat ani de zile să joace în România acest rol, vădit handicapat de ieşirile colerice pe care le-a provocat în anul trecut, dând omului de rând măsura unui megaloman de primă clasă, greu controlabil din multe puncte de vedere. E drept că o încercare de a coagula un partid popular a mai avut şi Gigi Becali, dar formaţiunea sa s-a evaporat ca brânza de burduf într-un oraş transilvan. Dar să vedem cu ce program vine în faţa publicului Dan Diaconescu.

Înainte de toate, el îşi atrage aderenţii prin promisiuni absolut extravagante, atât sub raport economic, cât şi politic. Astfel, el declară că îşi doreşte un stat naţional puternic, în stare să realizeze unirea Basarbiei cu România (fiind singurul partid care a înscris în programul său acest deziderat naţional) şi sugerează chiar trimiterea la plimbare a minorităţii maghiare (prin chemarea la vot a tuturor celor care se simt români, în proporţie de o sută la sută), formaţie "culturală" care a beneficiat din decembrie 1989 încoace de toate privilegiile unei politici discreţionare, şantajând, de la an la an, mai toate coaliţiile din care a făcut parte. Miza acestui punct îi are în vedere mai ales pe transilvăneni, tot mai speriaţi de spectrul Ţinutului Secuiesc şi de infiltrarea în aparatul de stat a unei echipe substanţiale de maghiari, cu roluri importante în toate funcţiile de decizie, ultima fiind aceea de secretar al guvernului. Nu trebuie să fim, prin urmare, surprinşi că Dan Diaconescu şi partidul său vor avea un ecou considerabil în multe din păturile neaoşe ale românilor ardeleni, care au rămas absolut descoperiţi în faţa ofensivei maghiare, după punerea la zid a "Vetrei româneşti" şi lichidarea programată a PUNR-ului. Aceste formaţiuni au suferit sistematic de pe urma atacurilor concertate ale UDMR şi ale aliaţilor lor de la putere, deşi, dacă judecăm în funcţie de rezultatele letargice al acestei formaţiuni "culturale", eşecul social-politic al acesteia este vizibil. Ea a câştigat în schimb poziţii economice dintre cele mai importante, deţinând suficiente posibilităţi pentru a controla pârghii importante ale statului, contribuind în chip vizibil atât la sărăcirea ţării (în cei 22 de ani de când este co-părtaşă la jaful naţional), cât şi la promovarea unei politici ultranaţionaliste, urmărind subminarea sistematică a statului de drept.

Programul anunţat de liderul Partidului Poporului este din acest punct de vedere unul radical, urmând să restituie România românilor, adică celor care în cei 22 de ani au avut doar de pierdut de la noua clasă politică neocomunistă cocoţată la putere, în sensul că revoluţia română trebuie să continuie mersul până la împlinirea dezideratelor acesteia şi revenirea situaţiei la punctul 0 din 1989. Începutul "curăţeniei" pe care o promite Diaconescu are în vedere promisiunea de a-l trimite la închisoare chiar pe şeful statului din momentul de faţă şi pe alţi "ciocoi" care au furat averea poporului, contribuind, fie prin nepricepere, fie prin hapsânie, la scăderea nivelului de trai până la limita de subzistenţă.

Mircea POPA