Este adevărat că neoliberalismul de astăzi (derivat din convingerea neodarwinistă după care competiţia de pe piaţă este cheia vieţii, sociale şi individuale - convingere de care liberalismul şi neoliberalismul anilor ‘30 se disting de la început prin centralitatea asigurată persoanei umane) este la capătul puterilor şi nemulţumeşte pretutindeni. Situaţia din România este, însă, în miezul ei, altceva: produsul nepriceperii administrative şi al deciziilor anacronice şi corupte din 2009 încoace. Alţii consideră că revolta românească este consecinţa "măsurilor de austeritate". Fireşte, nicăieri austeritatea nu stârneşte aplauze. Este de observat însă - dincoace de variatele conotaţii ale "austerităţii" - că în România de astăzi sărăcia populaţiei - adusă la limita supravieţuirii, pentru marea parte a cetăţenilor - nu este singura problemă. În fapt, la această sărăcie, care urcă deja dincolo de mijlocul social, se adaugă extinderea fără precedent a corupţiei; punerea chiar a vârfurilor statului în serviciul grupurilor private; desfigurarea democraţiei odată cu falsificarea alegerilor prin diferite tehnici procedurale.); scoaterea la mezat a valorilor. Dacă luăm în seamă ceea ce revolta din România etalează ca revendicări - la Bucureşti şi în cele peste 60 de oraşe - atunci ne dăm seama că este vorba de o paletă semnificativ de largă, oricum mult mai largă decât interpretările pomenite.
Observatorii occidentali - nu totdeauna destul de informaţi sau informaţi în grabă - au priceput, totuşi, după câteva zile de proteste în România, că aici nu este vorba doar de revendicări economice aidoma reacţiilor simple la globalizare şi austeritate. Aceasta în pofida pretenţiilor lui Băsescu că măsurile de austeritate scot oamenii în stradă şi că astfel de măsuri au făcut, de fapt, din România înainte-mergătorul unei politici înţelepte. Nici vorba de aşa ceva - nimeni în Europa şi în lumea largă nu s-a luat după Bucureşti, de această dată, cel puţin. Multe ziare (vezi, de pildă, "Chicago Tribune", "El País") descriu ceea ce se petrece. Altele (vezi "The New York Times") vorbesc de "cronyism in state institutions and widespread corruption" în România şi de (vezi "The Wall Street Journal") "official corruption and graft". După ce s-a vorbit de "docil" în cazul guvernului român (vezi "The Economist"), de nemulţumirea jurnaliştilor români faţă de "some excessive actions by policy" şi de cerinţele majore ale protestatarilor - "government's resignation" şi "early elections" (vezi "The New York Herald Tribune"), ziare mai detaliat informate (vezi "Le Monde") evocă devize ale protestatarilor, precum "Băsescu şi PDL ne-au sărăcit", şi notează "incompetenţa guvernului" şi "distrugerea" unor sectoare, precum educaţia.
Sunt de făcut trei observaţii. Prima este aceea că şi presa internaţională a început să sesizeze că în revolta din România nu este vorba doar de revendicări economice, desigur justificate, ci şi de altceva: soarta firavei democraţii carpatine. A doua este aceea că - aşa cum s-a observat în protestele de la Montréal, la Barcelona şi în alte locuri - votanţii păcăliţi de Băsescu în 2009, cu pretinsa "ameninţare a revenirii comunismului" (mort demult pe plaiurile Carpaţilor), şi-au dat seama de păcăleală şi încep să sesizeze adevărata faţă a lucrurilor. A treia observaţie este aceea că John Stuart Mill are dreptate încă o dată cu distincţia (vezi John Stuart Mill, Essays on Politics and Culture, New York, 1963, p. 21) dintre - putem traduce în contextul carpatic - a ajunge în funcţii politice şi a fi calificat pentru aceste funcţii. Nu este totul să ajungi! România prezintă situaţia unei garnituri de conducere a ţării fără calificarea indispensabilă. Revolta din ianuarie 2012 este consecinţa anilor de conducere diletantă şi coruptă de către grupuri fără calificare, dar vindicative şi opace la democraţie.
