Despre Universitate şi Rector - cu mintea şi sufletul

De câteva săptămâni, ni se atrage mereu atenţia că marea construcţie instituţională şi culturală care este Universitatea din Cluj ar fi în mare primejdie prin alegerea unui rector nepotrivit, care ar putea risipi întreg edificiul.

Fireşte, suntem învăţaţi insistent şi care ar fi rectorul potrivit, printr-un portret-robot, adecvat unei sau unor (două-trei) persoane din cele circa 1.400 de cadre didactice. Cum alegerea se va face pentru prima oară prin votul direct al profesorilor şi cercetătorilor şi prin cel indirect al studenţilor, grija aceasta este superfluă şi suspectă. Oare să nu fim capabili singuri să ne alegem un rector potrivit? Întrebarea m-a condus spre o amintire şi spre o reflecţie, pe care vi le împărtăşesc. Ajuns proaspăt visiting professor în SUA, la începutul anilor '90 ai secolului trecut, eram dezamăgit după un curs în timpul căruia nu putusem explica pe înţeles rostul "oamenilor buni şi bătrâni", nici "pornirea plugurilor" în satele noastre de odinioară, nici mersul flăcăilor la horă ori la joc, printre fete care-şi "puneau busuioc în păr". Era un curs despre identităţile etnice şi confesionale din partea noastră de Europă. Mi-am dat curând seama că nu puteam înfăţişa mulţumitor nici termeni precum "doină" sau "omenie". Iar despre lămurirea "veşniciei născute la sat" nici nu putea fi vorba. Disconfortul meu venea însă mai mult dintr-un dor de casă instalat treptat, greu de spus şi el altora, fiindcă nici "dorul" nostru nu prea are corespondent în alte limbi.

Pe când meditam la aceste lucruri, mi-a ieşit în cale un român (erau câţiva şi la universitate, la biserică, la mănăstirea fondată de Maica Alexandra, odinioară principesa Ileana a României), dar dialogurile nu se înfiripau întotdeauna uşor. I-am spus omului oful meu, dar el, scăpat greu din comunism, prin trecerea clandestină a Dunării în Iugoslavia, parcă spre a-mi spori amărăciunea, şi-a revărsat tot aleanul şi mi-a spus tăios: "România nu merită dor, dragoste şi preţuire, ci numai ură şi dispreţ, fiindcă dictatorul şi dictatura mi-au nenorocit viaţa şi m-au făcut să-mi iau câmpii!". Omul nu-şi găsise locul cel bun nici în noua ţară şi, în vreme ce vorbea aşa de acuzator la adresa patriei (în sens de baştină a părinţilor şi moşilor), ochii îi străluceau mai tare, făcând loc abia vizibil unei lacrimi...

Din păcate, oamenii, cufundaţi în marile lor necazuri şi griji - tot mai copleşitoare câteodată - se întunecă la minte şi la inimă, confundând planurile. Bărbatul evocat, lovit crunt de anumiţi oameni şi de un anumit sistem, ajunsese, în disperarea sa, să-şi transfere ura faţă de acei oameni şi faţă de acel sistem asupra ţării întregi, încăpută pe mâini nevrednice. Ca istoric, am constatat acelaşi fenomen în judecarea trecutului. Câţi dintre noi - fără să fim neapărat istorici - nu am asistat în lecturile noastre la condamnarea naţiunii ca grup uman, numai fiindcă în numele naţiunii s-au comis crime, s-au înregistrat acte de naţionalism şi de xenofobie, s-au purtat războaie! Dar - la o examinare mai atentă a memoriei colective a omenirii - descoperim că s-au comis crime şi războaie şi în numele familiei, al dinastiei, al bisericii, al credinţei şi chiar al libertăţii şi democraţiei. Trebuie oare, în consecinţă, să blamăm familia, biserica sau libertatea? În nici un caz, fiindcă ne-am situa în cea mai mare eroare. Există realităţi pe această lume care nu pot fi urâte, dispreţuite sau defăimate în sine, indiferent cât de mari suferinţe personale ne-ar apăsa. De exemplu, ţara nu este ca o pâine, din care să luăm fiecare câte-o felie până se termină şi să ne supărăm când s-a terminat. Dacă se termină ţara, nu ne mai putem face alta, ca-n cazul pâinii! Când simţim că ne apasă prea tare ţara, este bine - dacă mai avem puterea şi judecata limpede - să urmăm îndemnul preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy, adică să nu ne întrebăm cât ne-a dat ţara, ci cât am dat noi ţării, ca să ne poată ţine pe toţi. De altminteri, naţiunea americană s-a putut forma în urma înţelegerii asumate şi aplicării dictonului "E pluribus unum" (Din mai mulţi <se face> unul).

Ţara este în exemplul meu o metaforă şi poate fi înlocuită cu orice aşezământ temeinic sau cu orice instituţie majoră, din acelea care devin coloanele de susţinere ale unei civilizaţii, ale unui popor, ale unei naţiuni. Trăinicia instituţiilor - ne spunea profesorul nostru de istorie modernă, acela care oficia mai mult decât preda - este piatra de rezistenţă a oricărei societăţi, este marca civilizaţiilor de succes. O astfel de instituţie perenă este Universitatea Babeş-Bolyai, care, într-un fel sau altul, este, de peste patru secole, ghidul intelectual la acestei regiuni europene. Astăzi, instituţia este unică în Europa şi în lume, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi este cea mai mare din România şi nu numai, având o zestre umană unică, inconfundabilă, irepetabilă şi un potenţial cultural, ştiinţific, spiritual fără egal. Mai este apoi sui generis, prin cele trei linii de studiu distincte, rod al moştenirii istorice speciale, la care ţinem cu toţii. Câte universităţi româneşti, maghiare sau germane nu există pe lumea asta (şi mai ales în partea noastră de lume), dar una singură este şi română, şi maghiară, şi germană la un loc! Oare care universitate, respectând nu doar apartenenţa confesională a fiecăruia, dar şi dreptul tuturor de a se instrui la lumina propriei credinţe, mai are patru facultăţi teologice? Unde mai vieţuiesc într-o casă primitoare atâtea specialităţi, de la matematică, fizică şi chimie până la ştiinţe economice şi business, de la geografie, geologie şi biologie la educaţie fizică şi de la litere, teatru şi televiziune la jurnalism, comunicare, ştiinţe politice, sociologie sau asistenţă socială?

Nu te poţi plimba mai mult de câteva minute prin acest oraş (în care tot al patrulea locuitor este student!) fără să dai de o venerabilă clădire universitară, poate chiar din secolele XVII şi XVIII, ori de una din beton şi sticlă, ridicată recent. Muzeele, extensiunile, Grădina Botanică, institutele şi centrele de cercetări, Parcul Iuliu Haţieganu, complexele de la Arcalia, Beliş sau Baru Mare, sălile de ceremonii impresionate, editurile şi revistele, bibliotecile în frunte cu Biblioteca Centrală Universitară, Clubul "U", campusurile studenţeşti, cluburile universitare, toate se leagă de numele UBB, toate gravitează în jurul UBB şi îşi trag seva de aici.

Este, de aceea, "datoria vieţii noastre" - cum spunea părintele fondator Vasile Pârvan - să ajungem, prin Universitate, la "spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural-creator care e naţiunea", iar aceasta nu se poate realiza decât prin generozitate şi iubire. Este vorba despre iubire de oameni în general, dar mai ales de iubire pentru Universitatea însăşi, pentru Alma Mater, adică "mama care ne hrăneşte". Pârvan vorbea de "naţiune" în sens larg, european, de naţiune înfrăţită cu alte naţiuni şi aflată mereu în interdependenţă cu ele.

Varietatea şi imensitatea sunt caracteristicile care ţin la un loc şi ameninţă în acelaşi timp Universitatea. Chiar dacă avem atâtea proverbe şi ziceri depozitare de înţelepciune ("Unirea face puterea", "Unde-s doi puterea creşte"), noi românii ne menţinem greu solidari, în numele unui ideal. Avem admirabile facultăţi şi departamente care atrag mulţi studenţi, inclusiv cu taxă; avem altele care aduc multe contracte şi granturi de cercetare; sunt altele, bazate pe cercetare fundamentală şi erudiţie, care aduc prestigiu, faimă şi recunoaştere în ţară, în lume. Ele, toate, numai împreună pot reuşi. Prestigiul fără resurse materiale nu se poate menţine, iar bogăţia materială fără excelenţă spirituală nu are sens, nu are strălucire şi conduce la decadenţă. Viziunea corporatistă asupra Universităţii induce o anumită organicitate: nicio facultate nu poate funcţiona de sine stătător fără un mecanism de vase comunicante şi nici în afara sistemului întreg.

Rectorii s-au perindat mereu în fruntea universităţilor ca "primii între egali". Cei dintâi rectori ai celor mai vechi universităţi au fost teologi, căci lumea era de neconceput atunci, în Evul Mediu, în afara credinţei şi a bisericii, pe fondul unui ataşament neţărmurit al oamenilor faţă de Dumnezeu. A venit apoi o pleiadă de rectori laici, dar umanişti, preocupaţi de filozofie, de drept, de teologie. Refondarea universităţilor în epoca modernă a privilegiat ştiinţele exacte, fundamentale şi aplicative, aducând în fruntea universităţilor rectori adecvaţi unei asemenea pregătiri. În fine, universităţile contemporane pretind în fruntea lor manageri, fiindcă multe devin sau tind să devină "universităţi antreprenoriale". Se poate ca acesta să fie modelul universităţilor medii, de nişă, specializate, care sunt cele mai numeroase în perioada noastră. Dar universităţile complexe, de excelenţă nu urmează un astfel model, de masă şi reducţionist în acelaşi timp. Noi - care ajunsesem încă din anii '30 ai secolului trecut una dintre cele mai valoroase universităţi din Europa Centrală - am avut în frunte, ca rectori, încă din epoca interbelică, mari savanţi şi erudiţi, de la Sextil Puşcariu (lingvist) la Gheorghe Spacu (chimist) şi de la Iuliu Haţieganu (medic) la Emil Racoviţă (biolog). La fel a fost şi în timpul regimului comunist, în ciuda proletcultismului iniţial şi a dictaturii. Nimeni nu a ajuns în fruntea Universităţii fără să fi dobândit în prealabil o platformă profesională de excepţie, model de urmat pentru ceilalţi şi garanţie a prestigiului necesar funcţiei. Dintre rectorii mai recenţi, care au contribuit, împreună cu ai lor colegi, la ridicarea acestui prestigiu, patru au fost academicieni: Raluca Ripan, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu şi Ionel Haiduc. Doi au provenit din câmpul ştiinţelor exacte, iar doi dinspre arheologie, filologie şi istorie.

Iar într-o universitate ca a noastră, răzbătătoare prin secole, teama că nu se vor găsi rectori buni este absurdă. Cu atât mai mult acum, când, pentru prima oară, alegerea consiliilor profesorale, a senatului, a rectorului se face prin vot universal, în virtutea "comunităţii egalilor" şi a "democraţiei spiritului". Iar dacă ne e teamă de voinţa colegilor şi a reprezentanţilor studenţilor înseamnă că ne ascundem de realitate, încercând să perpetuăm cutume perimate.

Fireşte, nu se poate imagina astăzi un conducător de instituţie, de orice profil, fără o pregătire managerială serioasă. Dar rectorul UBB nu poate să fie doar manager; el trebuie să fie Rector, adică un mare cercetător şi profesor consacrat, recunoscut de comunitate şi dăruit comunităţii, capabil de sacrificiu şi animat de convingerea că nu face altceva decât - fără a deveni un servitor - să servească instituţia şi pe colegi. El trebuie însă să se înconjoare de buni specialişti-manageri. Am făcut astfel portretul câtorva zeci de profesori din UBB, care oricând ar putea deveni rectori. De aceea, oricâte dezamăgiri personale am avea, trebuie să continuăm să iubim împreună UBB, adică această Alma Mater sublimă. Ea merită să fie dusă şi condusă în continuare în mileniul III cu pricepere, răspundere şi serenitate, fiindcă este una dintre acele coloane de susţinere care exprimă esenţa, valoarea şi trăinicia civilizaţiei româneşti.

Ioan Aurel Pop