Ei bine, în seara în care am scris acest text, înainte să fi ajuns în faţa calculatorului să-mi pot aşterne în linişte gândurile pe această hârtie digitală, am avut fericita ocazie să îmi confirm încă o dată frumuseţea unui adevăr aproape banal, prozaic, dar vechi de când lumea, ce se ascunde în spatele titlului acestui text. M-am simţit onorată să mă aflu în compania unor oameni frumoşi, deşi puţini la număr. Puţini, deoarece oamenii frumoşi au început să devină o specie pe cale de dispariţie în zilele noastre, şi poate fiindcă sunt rarissimi, sunt extrem de preţioşi pentru mine.
Recunosc cu toată sinceritatea că voi fi geloasă pe Parisul care se va bucura de prezenţa acelui om frumos în următoarele luni, iar eu nu; un om care mă face să mă simt onorată că-mi oferă prietenia sa, o prietenie în sensul străvechi, nobil, platonic, însă desuet pentru marea majoritate ... o prietenie care poate să pară plictisitoare şi demodată, dar care este, şi ea, pe cale de dispariţie. Cred că nu este necesar să fi studiat ştiinţele politice sau să fi avut un curs de gândire politică modernă, pentru a studia ideile lui Thomas Hobbes sau să-i fi citit "Leviathan"-ul, pentru a cunoaşte adevărata semnificaţie a expresiei "bellum omnium contra omnes". Am ajuns să fim antrenaţi într-o perpretuă luptă, manifestată deschis sau orchestrată subtil şi mişelesc, să fim într-o concurenţă bolnavă cu tot ce mişcă; am ajuns să nu mai avem încredere decât în noi înşine, pentru că, nu-i aşa, cine mai este atât de naiv sau prost, încât să aibă încredere necondiţionată în cei din jur? Poate că arca lui Noe, cu toate specimenele şi vietăţile acestui Pământ, a existat şi a reprezentat sursa continuităţii vieţii pe această planetă, însă, cu siguranţă, n-a fost loc şi pentru cutia Pandorei umane, pe care a deschis-o, accidental, vreun mamifer, din cauza dezechilibrului "de la bord", în timpul marii "furtuni".
Apologia lamentabilă a răului etern se poate inventa uşor, sub câte forme sau versiuni doriţi, însă, aşa cum văd eu lucrurile, banalitatea răului - da, până şi acea banalitate a răului arendtian - există doar dacă vrem noi şi se naşte doar dacă îi permitem noi. Oare am ajuns să fim cea mai mare insultă la adresa Homo Sapiens Sapiens sau chiar a teoriei evoluţioniste? Oare atât de mici, răi şi urâţi am ajuns să fim? Deşi am început să vorbesc tocmai despre abaterea de la această "normalitate", vorbind despre excepţiile frumoase pe care mă bucur să le trăiesc, acestea sunt, orice s-ar spune, rare. Foarte rare.
Oare am uitat sau nu mai ştim ce înseamnă altruismul, iubirea aproapelui sau adevărata prietenie? Oare am uitat sau nici nu am ştiut să iubim plenar? Oare am ajuns să avem sufletele şi mintea atât de mutilate şi distorsionate, încât toate interacţiunile noastre pornesc sau se rezumă de/la fericitul scenariu "win-win"? Multiplele mele încercări de identificare a cauzelor apariţiei fenomenului de eroziune din ce în ce mai accentuată a substanţei înseşi a fiinţei omeneşti, a singurătăţii individului, care s-a manifestat sub o formă malignă în secolul XX - cele două conflagraţii mondiale fiind doar unul din multiplele exemple ce atestă acest fenomen - , au fost şi sunt inutile sau, în cel mai bun caz, tatonează un teren bătătorit de urmele celor mai iluştri filosofi. De exemplu, reflecţiile lui Nietzsche asupra culturii şi profundei crize europene, preluată de Husserl şi Heidegger, au avut o influenţă hotărâtoare asupra intelectualilor, elitelor, care au încercat să radiografieze fenomenul, identificând cauzele alienării individului european pentru a putea găsi cele mai eficiente metode de a soluţiona aceste probleme. Cu ce rezultat, mă întreb, în cazul în care a existat unul?
Sunt conştientă că structura competitivă a societăţii a generat un hibrid benign de singurătate cosmopolită, universală, însă aceasta nu explică în totalitate fenomenul pierderii empatiei umane, o indiferenţă cool în faţa morţii datorită neasumării finitudinii şi sensului propriei fiinţe într-o epocă a revoluţiilor tehnice ce a dus la atomizarea generală a societăţii.
Citind jurnalul lui Jeni Acterian sau cartea Zoei Cămărăşescu, nu pot să nu mă întreb de ce sau cum a fost posibil ca în epoca în care au trăit să existe nişte prietenii atât de frumoase, pe măsura oamenilor care le-au cultivat? Mircea Eliade, Cioran, Botta, Jeni, Haig sau Arşavir Acterian, Alice Voinescu şi mulţi alţii - ei de ce au putut lega prietenii veritabile, practicândcu o nobleţe spirituală nemaipomenită, exerciţiul admiraţiei? Nu ştiu dacă fondul lor a fost altul decât al nostru, nu ştiu dacă vicisitudinile istoriei ar trebui culpabilizate sau dacă noi în această lume defazată am ajuns să facem ce e mai uşor - să perpetuăm mizeria umană, deoarece este mult mai anevoios, mai dureros şi mai solicitant să (ne) dăruim, întru trăirea spiritului.
Chiar dacă reflecţiile lui Adrian Marino despre individ şi singurătate descriu, în mare, starea atomizată a societăţii în care trăim, mi-aş dori să nu aibă dreptate atunci când afirmă că "deşi se bănuieşte prea puţin acest lucru, trăim într-o infinitate de universuri morale străine unul de altul, de sisteme mai mult sau mai puţin închise", micul adevăr, pe care dânsul îl consideră de nezdruncinat, este că fiecare dintre noi alcătuieşte o monadă spirituală cu "ferestrele zăvorâte cea mai mare parte din timp".
