And the Oscar Goes to...

Când aleg un film merg pe mâna criticilor în care am încredere şi, de multe ori, a prietenilor cinefili cu care am găsit în timp coincidenţe de idei, de percepţie în materie. Fireşte, asta nu presupune asumarea automată a viziunii lor critice şi nu anulează formarea unei opinii proprii. Anul acesta, nu am văzut încă niciunul dintre filmele nominalizate la Oscar şi, implicit, nici premiantele. Dar am fost incitată să o fac cât mai curând de opiniile scriitorului Alex Moldovan, un cinefil pe cât de pasionat, pe atât de persuasiv în exprimarea avizatelor sale puncte de vedere, pe care cu reală plăcere vă invit să le citiţi şi dumneavoastră în continuare:

"În fiecare an, Academia Americană de Film, o organizaţie formată din peste 6.000 de profesionişti din domeniul cinematografiei, răsplăteşte cele mai înalte performanţe din domeniu, oferindu-le câştigătorilor o statuetă aurită şi glorie eternă. Ceremonia stârneşte de fiecare dată controverse ce nu ţin neapărat de domeniul filmului, alimentate de - şi, la rândul lor, alimentând - orgolii personale şi naţionale. Acestea pornesc, cred, şi de la o problemă de inadecvare: la fel ca în cazul Premiilor Nobel, oamenii investesc aceste distincţii cu funcţii şi calităţi pe care ele ori nu le au, ori nici nu ar trebui să le aibă, răsfrângând asupra lor propriile aşteptări şi judecăţi. Oscarurile au o masivă componentă financiară, de care trebuie să se ţină seama: e Hollywood, e show-biz. Lucrurile trebuie tratate cu o oarecare îngăduinţă şi cu o temporară punere între paranteze a spiritului critic, de dragul spectacolului şi al convenţiei la care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, alegem să luăm parte. Nu ne obligă nimeni să aşteptăm, să comentăm sau să ne uităm nici la filmele propuse, nici la ceremonia atât de criticată. În plus, oamenii tind adesea să se ia mult prea în serios. Nici o persoană cu scaun la cap nu poate considera că laureatul pentru cel mai bun film este cu adevărat cel mai bun film din lume din anul respectiv. De fapt, nici măcar nu ştiu ce ar putea însemna asta. În continuare voi vorbi puţin despre două dintre laureate.

După cum se ştie deja, câştigător detaşat a fost The Artist, film-omagiu dedicat zilelor trecute ale cinemaului, care a dat naştere la delicioase anecdote, precum afişul dintr-un mall (sau mai multe?) care spunea: "Stimaţi clienţi, vă aducem la cunoştinţă faptul că filmul «Artistul» este un film MUT şi ALB-NEGRU!!! Vă mulţumim". Mulţi au sărit în sus de bucurie la auzul veştii, clamând o victorie a cinematografiei de artă împotriva comercialului facil marca Hollywood. Nu cred că e cazul. Pelicula francezului Michel Hazanavicius nu aduce, de fapt, nimic nou. Dimpotrivă, folosind mijloace narative vechi, dar tehnici vizibil moderne, el creează o simplă copie, un duplicat al creaţiilor de la începuturile istoriei cinematografiei, fără a le adăuga mai nimic, fără a folosi în vreun fel creativ perspectiva privilegiată, de secol douăzeci şi unu, în folosul unei mai bune înţelegeri sau exprimări a realităţii. E drept, filmul e impecabil realizat, chiar frumos s-ar putea spune. Selecţia din acest an fiind, în opinia mea, mai degrabă modestă, alegerea se justifică. Iar căţelul care apare face toţi banii.

Altfel stau lucrurile la categoria Cel mai bun film străin. Foarte comentată a fost absenţa Melancoliei lui Lars von Trier, decizie luată, probabil, în urma scandalului declanşat de afirmaţiile controversate legate de nazism ale teribilistului regizor danez din 2011, de la Cannes, festival unde a şi fost declarat persona non grata. Faptul că trofeul a fost câştigat de iranianul Asghar Farhadi, cu Nader şi Simin - O despărţire, restabileşte, însă, echilibrul: chiar nu ştiu care dintre cele două îl merita într-o mai mare măsură. Înclin, totuşi, spre acesta din urmă, o lecţie impecabilă de cinema: o lecţie de Artă. Farhadi este un extraordinar creator de tensiune dramatică şi a dovedit asta deja în filmul său din 2009, Despre Elly. Perspectivismul lui e reconfortant într-o lume a tuşelor groase, a albului şi negrului, a lipsei unei benefice ambiguităţi. Totul putea eşua foarte uşor în ilustrarea parabolei despre minciuna care, odată rostită, intră în lume rostogolindu-se şi umflându-se pe principiul bulgărelui de zăpadă. Aici, în schimb, rostirea adevărului sau a ceea ce ar putea fi adevărul nu face decât să încurce şi mai mult lucrurile. Ritmul în care "adevărurile" se succed dă imaginea unui mozaic problematic şi în perpetuă mişcare, finalul deschis pe care l-am anticipat şi la care am sperat nefăcând decât să întărească şi să confirme o viziune regizorală care mi s-a părut fermă şi subtilă. Acesta e şi filmul pe care vi-l recomand, adevăratul câştigător, după mine, al premiilor Oscar din acest an."