Despre vânzarea sufletului în politică
Nu l-am bănuit niciodată pe fostul premier de subtilităţi faustice ori mefistofelice, dar a echivala plecarea unui politician dintr-un partid într-altul cu "vânzarea sufletului" înseamnă a nu înţelege nici politica, nici teologia, nici cultura. Şi cum ai putea înţelege una fără alta? Pentru că una fără alta nu există. Ultimele trei fraze sunt concluziile parţiale ale unor silogisme legate de următoarea axiomă hermeneutică: marea problemă a modernităţii a fost şi rămâne problema teologico-politică. Pentru cei cărora le vine să tragă cu pistolul când aud de problema teologico-politică sau de cultură în general, câteva lămuriri.
Politica modernă înseamnă realizarea consensului într-un climat dominat de conflicte. Dacă nu vrei transformarea scenei politice într-un abator şi o "noapte a Sfântului Bartolomeu" pe semestru, pe modelul răfuielilor mafiote sau al războaielor religioase, atunci optezi pentru realizarea consensului. Care este imposibil fără negocieri, toleranţă, compromisuri. Compromisul în politică înseamnă să nu îţi transformi punctul de vedere singular ori partidul într-un reper absolut, aşa cum fac mulţi astăzi în România. Transformarea unei biete organizaţii partizane, spontane şi voluntare - cum este şi trebuie să rămînă orice partid - într-un sistem absolut de referinţă este un simptom al somnului raţiunii şi o marcă a moştenirii totalitare. Doar dintr-o asemenea perspectivă pot fi emise aforisme Gâgă de tipul "un pedelist adevărat nu îşi vinde niciodată sufletul".
Nu trebuie să mai trăim coşmarul transformării unei poziţii partizane, de partid, în reper absolut. Partidele politice sunt - după cum arată şi etimologia termenului - doar "părţi" dintr-un întreg. Dacă ţii sau votezi cu un partid nu înseamnă în mod automat că trebuie să demonizezi restul partidelor, în vreme ce îl sanctifici pe al tău. Cei care promovează asemenea absolutisme au, de fapt, porniri totalitare. Spectrul politic din sistemele de partide pluraliste este un curcubeu complex, multicolor, nu o schiţă reducţionistă, în alb şi negru.
Ştiu că se vor supăra mulţi dacă spun asta, dar traseismul politic este un simptom al libertăţii. Tocmai de aceea am doborât comunismul, ca să avem dreptul să intrăm şi să ieşim când avem chef din orice partid politic, când vrem noi. Sau ca să nu intrăm deloc în vreun partid. Un partid nu este Dumnezeu, pe care dacă îl părăseşti înseamnă că te-ai vândut diavolului. Mai mult, partidele sunt organizaţii politice care îşi trădează în mod frecvent alegătorii. Când alegătorii îşi vând voturile, situaţia seamănă mai degrabă cu vânzarea sufletului. Ceea ce lipseşte însă din această comparaţie este însă ethosul tragediilor faustiene. În acelea, chiar dacă îţi vindeai sufletul diavolului, acela respecta contractul, îşi respecta promisiunile. La noi, partidele cumpără voturile alegătorilor, dar nu-şi respectă promisiunile, înţelegerile. Declaraţiile lui Boc despre vânzarea sufletului ne sugerau că PD-L-ul intrase într-o derivă politică. Dar scandalul Prigoană-Udrea-Preda ne confirmă cât de gravă e deriva morală a partidului de guvernământ. Iar balamucul abia a început.
Comunismul românesc era un amestec de Stalin şi Caragiale. Postcomunismul românesc este un amestec de Constantinescu-Porcu' şi Bulă, la balamuc. Când e o criză serioasă, - pentru că altminteri e tot timpul criză, - anumiţi politicieni autohtoni o iau razna, însă nebunia lor aduce a bancuri cu proşti decât a dramă de ospiciu. Îşi pierd cumpătul, devin agresiv de sinceri şi surprinzător de comici. Atunci iese la iveală intelectul lor rudimentar, spoiala de cultură, lipsa reperelor spirituale, caracterul grotesc şi mai ales golul interior.
Balamucul pedelist coboară partidul de guvernământ sub nivelul de încredere şi potenţialul de vot al partidului-televizor al lui Dan Diaconescu. Aşa ceva este însă periculos pentru democraţia românească. România nu mai are nevoie de PD-L la guvernare. Chiar dacă Băsescu încă este în funcţie, partidul său va intra în epoca post-Băsescu. România are nevoie de un PD-L puternic, în opoziţie. Dar acest partid nu va mai fi niciodată ceea ce a fost dacă Elena Udrea, această coana Joiţica a politicii băştinaşe, îşi permite să-l batjocorească pe Cristian Preda, cu neruşinare şi impunitate, iar toţi ceilalţi din partid o susţin. Una era să-ţi vinzi sufletul lui Mefisto. Iar alta e să-ţi vinzi sufletul lui Bulă, ca-n bancurile cu proşti.
