Societatea şi monştrii ei. Uneori sacri

Le-am dat exemplu colegilor mei, studenţi, cu care mă aflam în jurul mesei de discuţii, ceea ce eu însămi am văzut, cu ochii mei.

Intenţia era încercarea de a "reconcilia", cumva, fără a folosi argumente din miile de pagini, cărţi şi studii a căror temă este Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian, o "ceartă" care putea să se aprindă între o vedere radicală şi una moderată asupra subiectului. Putem să-l "credem", deci, pe Raskolnikov? După 600 de pagini de "privit" direct în mintea unui om "consumat" de o societate disfuncţională şi apoi de propria crimă, - "extraordinară", cum a fost numită de Curtea cu juri, care l-a judecat cu indulgenţă, ar spune unii, "buimăcită" fiind de o faptă abominabilă, relatată cu atâta sinceritate şi în detaliu -, poţi afirma că omul care a comis-o nu putea fi decât nebun. "Nebun, dar cu suflet" - concluzionează judecătorii în epilog, amintindu-mi de diverşi politicieni "naţionalisto-populişti" care pe-o tablă de şah ar deschide, fără să se gândească, C1 sau F1, pentru a elibera diagonalele...

Şase ore lungi, noi, cei doisprezece studenţi, în funcţie de înţelegerea, cultura şi experienţa de viaţă a fiecăruia, l-am "analizat" pe Raskolnikov. Una dintre colege a spus că simpatizează cu personajul, conştientizând totodată că empatia este posibilă numai atunci când te poţi pune, într-adevăr, în "papucii" celuilalt. Mai precis, în "papucii" "subiectului-sursă" al milei noastre. "L-a înţeles şi i-a arătat milă" - a spus colega mea, fapt ce a speriat-o, şi pe ea, la culme. Un altul, mai "abraziv" de fel şi întotdeauna cu idei "late", cât să încorporeze o situaţie la modul global, chiar dacă asta înseamnă eliminarea anumitor detalii, se întreba, retoric, "... de ce nu acceptăm că tânărul student e pur şi simplu nebun? Clar diagnosticabil cu o boală al cărei nume se termină în "mania"? Asta a făcut-o pe colega despre care vorbeam să dea semne de nervozitate şi să exclame: "Am o mare problemă în a-l declara pe Raskolnikov nebun! Dar aceeaşi problemă aş avea-o şi în a-l declara în deplinătatea facultăţilor mintale!". I-am luat cu toţii apărarea, simpatizând cu punctul ei de vedere şi, în consecinţă, cu Raskolnikov. Ne-am zis că dacă facem acest exerciţiu avem infinit mai multe şanse de a înţelege atât personajul, cât şi cartea. Declarându-l nebun, de la început, pe Raskolnikov, asta nu lăsa prea mult loc de interpretare, iar cel mai mic comentariu ar fi părut frivol şi inutil.

"Am o mare problemă în a discuta personajul declarându-l sănătos", a spus colegul nostru, vădit crispat şi neliniştit de refuzul celorlalţi de a-i accepta punctul de vedere. "Omul vorbea singur pe stradă. A planificat şi a comis o crimă! E nebun de legat!". Atunci am simţit nevoia să le povestesc tuturor experienţa trăită de mine acum câţiva ani. Despre pacientul de la secţia "închisă" a spitalului de psihiatrie din Satu Mare, subiect pe care trebuia să-l filmez, pentru o ştire macabră, care, slavă Domnului, n-a mai figurat în jurnalul postului TV la care lucram. Le-am spus despre fascinaţia publicului pentru criminali. Fascinaţie care, se pare, devine bună de "dat pe post" numai când aceştia comit respectiva crimă fiind în libertate. (... sper să-mi înţelegeţi sarcasmul!) Cazul pe care trebuia să-l "acopăr" jurnalistic era, cum spuneam, al unui bărbat între două vârste, închis de ani de zile şi, după cum spunea chiar medicul care îl avea sub supraveghere, posibilitatea de a se fi însănătoşit nu prea era luată în calcul. Spitalul, ca multe alte instituţii medicale din România, se confrunta cu lipsa de fonduri şi, ca atare, de spaţiu; aşa că nici cei mai violenţi dintre bolnavi nu erau cazaţi, cum ar fi necesar, din motive de siguranţă, separat.

Am intrat în spital cu strângere de inimă, gândindu-mă că un asemenea loc ar trebui să arate complet altfel de cum descopeream cu fiecare pas făcut. Camere prost luminate, paturi de fier, coridoare cu pereţi scorojiţi şi vopsea murdară care nu avea cum să acopere mucegaiul care se umfla dedesubt. Se simţea umezeală, miros de aşternuturi transpirate sau cel de veceu neigienizat, mascat de cel înţepător, dat de folosirea abundentă a clorului. Îmi era clar, deşi nu eram doctor, că un om înnebuneşte mai tare acolo, în loc să se vindece. Mi-a fost prezentat bolnavul, chiar acolo, în camera mică în care a comis crima. Timp de o jumătate de oră, fără să arate nici o emoţie, fără o grimasă, fără remuşcare, mi-a povestit, în amănunt, cum şi-a omorât colegul de cameră. Cu ce unealtă. Cum a sărit pe el. Cum l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele. Am aflat şi care au fost cuvintele de pe urmă ale celui ucis. Cum şi cât de tare a urlat, sperând că strigătele dureroase o să-l apere în acel moment când a simţit că forţa fizică l-a trădat. Mi-a putut spune senin, absolut totul, de la A la Z, în afară de motivul crimei pe care a înfăptuit-o.

Am încercat să le spun colegilor varianta mea. Aceea că e posibil să nu putem defini nebunia. Că în opinia mea, un om nebun este acela care comite o faptă fără motiv. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Raskolnikov din "Crimă şi pedeapsă" a lui Dostoievski. Taman cele două epiloguri, cele care ar trebui să clarifice aceste situaţii, ne trimit, de fapt, în incertitudine. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu omul pe care l-am filmat şi "l-am păstrat" pe banda nedescărcată în montaj. Dar cred că societatea care nu ştie să-şi trateze "victimele" nebuniei este ea însăşi o societate nesănătoasă. În România, fascinaţia pentru actele criminale ar trebui să ne spună ceva (şi) despre noi, ca popor. Uităm, însă, să citim aceste ştiri privind, aşa cum Sfântul Augustin ne sfătuia, înăuntrul nostru. Atracţia pentru violenţă şi suferinţa altora ne stârneşte milă şi indignare, trezind în noi acea suferinţă pentru un fapt extern nouă, dar care ne dă şi acea senzaţie că propriile noastre probleme sunt mai puţin grave.

Prin comparaţie, nu suntem în situaţia unui "caz" din ştirile de la ora 5. Prin comparaţie, suntem mai puţini nebuni, săraci, ghinionişti. Prin comparaţie, ne putem chiar declara aproape fericiţi. Necazul este întotdeauna al altora. Uităm că, până la urmă, între nebuni şi normali sunt doar câteva de nuanţe de gri. Că fiecare avem, în final, propria noastră nebunie. Propriii noştri "monştri" pe care îi descoperim încet, încet, poate chiar citind un roman al lui Dostoievski. Citim şi ne dorim ca acea compasiune pe care o simţim pentru personajul lui să nu fie doar o reflexie a milei ce o simţim pentru noi. Societatea noastră tratează uneori bolnavii ca şi când ar fi oameni sănătoşi şi nu pot decât să cred că cei sănătoşi preiau, atunci, rolul nebunilor. Trăgând linie, putem spune că problema cea mai mare nu este a fiecărui individ în parte, ci, mai degrabă, este a societăţii în care trăim. Cum, probabil, s-a întâmplat şi în cazul lui Raskolnikov...

Cristina Calancea