Less is more?

Less is more?
Cu o mamă jurnalistă, mereu pe fază, independentă şi acidă, şi un tată dedicat crezului liberal, activ implicat în partid, am copilărit într-o atmosferă polemică, animată de vii şi pasionante dezbateri politice.

Microbul a supravieţuit din inerţie o perioadă şi după desprinderea de cuibul părintesc, prin venirea la facultate.

La un moment dat însă, probabil ca o reacţie a spiritului de conservare la suprasaturaţia de lichelism şi de venin, m-am îndepărtat atât de tare de orice aspect al vieţii politice, încât toate dezbaterile, talk-show-urile, războaiele, punerile în scenă şi împroşcările cu noroi au devenit în ochii mei doar o agitaţie caraghioasă de film mut, împinsă adesea până la grotesc. Orice încercare de departajare a răului de bine mi se părea un efort complet inutil. Când sunt mai toţi o apă şi-un pământ (iertare excepţiilor), decantarea lor pare un demers zadarnic de om nebun. Oricât aş fi vrut să menţin starea de zen, desfăşurările din ultima perioadă, teatrul absurd (interesant că Eugen Ionescu s-a născut tocmai în România), jocurile, combinaţiile, neroziile, insolenţa, neruşinarea m-au scos, sper temporar, din zona de confort şi mi-au reactivat fibra critică. Dar pentru că zilele trecute am citit un text născut parcă din ecoul gândurilor mele, îi voi ceda mai departe spaţiul editorial mamei mele - Maria Lucia Munteanu, redactor-şef la cotianul Unirea din Alba Iulia, subliniind încă o dată coincidenţa de idei pe tema abordată:

"Una dintre televiziunile autohtone de ştiri a difuzat recent o dezbatere cu titlul «Năstase - pacient sau deţinut?». Nu mă voi referi la emisiunea cu pricina, întrucât m-am săturat până peste cap de penibila dilemă privind postura de victimă sau de infractor a lui Năstase, dar trebuie să admit că felul în care se raportează la acest personaj actorii vieţii publice româneşti conţine date esenţiale privind «hramul» pe care îl poartă fiecare şi, implicit, privind starea naţiunii, ca să folosesc un clişeu foarte agreat de manipulatorii butoanelor de la diverse instituţii ale statului. Dacă mi s-ar fi adresat mie întrebarea citată mai sus, aş fi răspuns fără ezitare că mi se pare demenţial felul în care ne irosim atâtea ceasuri şi chiar zile din viaţă în faţa micilor ecrane întrebându-ne ce este şi ce nu este Adrian Năstase, când pacientul cel mai prost tratat din ţara asta, la propriu şi la figurat, este însuşi poporul român, ţinut tot timpul cu sufletul la gură de politicienii săi veroşi, preocupaţi exclusiv de bani şi de putere, deşi îşi trâmbiţează pe toate drumurile preocuparea pentru binele public.

Să nu mi se spună că poporul are politicienii pe care îi merită pentru că nu este adevărat. Practic, alegătorilor li s-au propus mereu persoane desemnate de partide pentru o candidatură sau alta, ei neavând nici un cuvânt de spus în politica de cadre a acestora, care, aşa cum am văzut de 22 de ani încoace, este un adevărat dezastru, premeditat şi foarte bine controlat, astfel încât în capul mesei să nu cumva să ajungă personaje care prin inteligenţă, profesionalism şi moralitate să umilească mediocritatea fudulă şi lipsa de caracter specifice politrucilor perfect adaptaţi sistemului mafiot care, după ce a îngenunchiat România şi i-a pus capul pe butuc, se pregăteşte să activeze ghilotina. Îmi dau seama că am devenit patetică, dar nu am de gând să mimez o detaşare pe care nu o resimt de fapt, senzaţia mea fiind că iresponsabilitatea cu care se comportă «aleşii» de pe tot eşichierul politic a atins cote de nesuportat. Mărturisesc că pentru prima oară mi-am pus la modul cel mai serios problema emigrării, rămânerea într-un mediu atât de toxic părându-mi o cale care la capătul ei are drept unică adresă spitalul de nebuni.

Ştiu sigur că foarte mulţi compatrioţi se simt profund demoralizaţi de anormalitatea situaţiei din România, în care o clasă politică de cea mai proastă calitate a reuşit să blocheze motorul absolut indispensabil funcţionării oricărui organism naţional, şi anume speranţa. În ce fel mai poţi să te poziţionezi, ca cetăţean român, în raport cu prezentul şi cu viitorul, când a devenit aproape imposibil de detectat în spatele măştilor care ţopăie pe scena politică graniţa dintre buni şi răi. Până mai ieri, dracii aveau tricouri portocalii şi erau arătaţi cu degetul de purtătorii altor culori. Când useliştii au ajuns la putere, au început să li se vadă diverse bube, despre care ei spun că le-au fost inseminate de duşmani pentru a-i compromite (plagiatul lui Ponta, de exemplu). Probabil că pe liberalii din profil teritorial acest plagiat i-a împins în braţele pedeliştilor lui Mircea Hava, cu care s-au cuplat şi la Primăria Alba Iulia şi la Consiliul Judeţean, lăsându-l cu ochii în soare pe liderul pesediştilor, oricât ar fi el de Dîrz(u), cât şi pe colegii domniei sale. Situaţia nu exprimă decât întâietatea acordată cu «generozitate» intereselor personale de către cei care au iniţiat această acţiune de spargere a USL-Alba. N-aş putea spune că pedeliştii şi peneliştii nu se potrivesc la caracter (ei îi spun ideologie), dar atunci s-ar fi cuvenit să rămână împreună în Alianţa DA sau măcar să nu îşi arunce unii altora acele vorbe grele din campania electorală care, mai devreme sau mai târziu, le vor exploda în faţă. În orice caz, de unde în campanie useliştii i-au acuzat pe Hava şi pe Dumitrel că s-au cerut în uniunea stânga-dreapta, acum săgeţile albastre au lăsat buchetul de trei roze deoparte, mergând pe un singur trandafir. Less is more".

La Cluj situaţia este diferită. Vă las pe dumneavoastră, stimaţi cititori, să judecaţi dacă aceasta este o întâmplare sau nu.

Ioana Romana Laurenţiu
partener la Casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

 

Comenteaza