Este cea mai convenabilă formulă pentru partenerii euro-atlantici care nu au încredere nici în liderii autohtoni, nici în clasa politică de la Bucureşti.
Paşalâcul reprezintă ocuparea unei ţări fără armată. Cu sprijinul nemijlocit al unor agenţi interni.
Cozi de topor. Trădători. Oameni aserviţi altor interese. Străine. Dar şi robii propriei dorinţe de a deţine demnităţi şi de a se îmbogăţi prin jaf. Aceşti indivizi au imunitate. Le-o garantează Înalta Poartă. Care astăzi este reprezentată de Washington, de Bruxelles şi de câteva capitale ale statelor europene. Sub aspect geostrategic, România ocupă o poziţie importantă, motiv pentru care a fost acceptată atât în NATO, cât şi în Uniunea Europeană, fără a fi îndeplinit în prealabil toate condiţiile sub aspectul democraţiei şi al economiei concurenţiale de piaţă. Tocmai din acest motiv, neexistând un raport de încredere cu liderii politici locali, a fost creat un alt tip de raport. De complicitate, prin aservirea acestora.
Garanţia respectării înţelegerii de către liderii autohtoni este dublă. Pe de-o parte, preluându-se modelul otoman şi apoi modelul sovietic, cei care au voie să conducă acest sistem numit paşalâc, sub aspectul administraţiei centrale ori din perspectivă serviciilor secrete şi instituţiilor de forţă, trebuie, într-o formă sau alta, să se afle sub controlul direct al serviciilor secrete euro-atlantice. Vechii agenţi ai securităţii au fost preluaţi, convertiţi şi asimilaţi, iar acestora li s-au adăugat agenţi noi, tineri, şcoliţi la Washington ori în capitale europene. Şi racolaţi la faţa locului. Cel de-al doilea mecanism de creare a stării de subordonare şi dependenţa este corupţia. Care atrage după şine şantajul.
Acest aspect al corupţiei este un element cheie al construcţiei statale de tip paşalâc. În timp ce asupra României sunt create de 20 de ani presiuni uriaşe, în sensul semnalării unui fenomen alarmant al corupţiei şi în timp ce se şi iau măsuri efective împotriva celor care nu fac parte din sistem, oamenii sistemului sunt nu numai lăsaţi, dar chiar încurajaţi să fure. Pentru a fi mai uşor controlaţi prin şantaj. Cum altfel s-ar putea explica faptul că, sub regimul Traian Băsescu, oamenii sistemului au şifonat sume exorbitante din banul public, miliarde de euro chiar în plină criză economică, fără a fi suferit vreo consecinţă? Cum se explică faptul că, sub acest regim, corupţia s-a consolidat şi s-a instituţionalizat, devenind corupţie de stat? Şi asta în condiţiile în care a fost creată Direcţia Naţională Anticorupţie, un aparat uriaş, extrem de bine dotat şi care funcţionează după modelul extrem de eficient al Direcţiei a IV-a a fostei Securităţi a statului.
Evident, de furat fură nu numai ofiţerii acoperiţi, dregători ai paşalâcului, ci şi apropiaţii acestora. Şi nu numai. Fură la greu, în complicitate cu autorităţile statului român, şi reprezentanţi de marca ai democraţiilor occidentale. Fiindcă aşa funcţionează un paşalâc. Îl controlezi, pentru a stoarce de acolo profit. Pe căi instituţionale dar şi pe căi neinstitutionale. În numărul viitor, despre cel mai pervers efect de paşalâc: deznaţionalizarea, dezindustrializarea şi pauperizarea populaţiei.
