1 Decembrie 1918, un Centenar pentru 1000 de ani

În urmă cu trei decenii, în contextul unei treziri a naționalismului comunist maghiar din epoca post-Kadar Janos, în Ungaria a existat un flux cvasirevizionist al politicienilor din țara vecină, flux încurajat și de o oarecare bunăstare a poporului vecin în comparație cu foamea și frica promovată de „patrioticul” N. Ceaușescu în România.

A fost epoca antenelor TV îndreptate spre Budapesta și Sofia. În Ungaria, în aceeași perioadă, s-a instalat un curent recuperator de istorie provocat de faptul că în 1987 s-a repatriat în țara vecină coroana regelui sfânt Ștefan, coroană aflată până atunci în SUA. Această reîntoarcere reală, dar mai ales simbolică a coroanei regale, a înfierbântat fanteziile revizioniste și iluzia febrilă a apropierii providențiale a momentului refacerii Ungariei Mari. În mod indirect, s-a pus sub semnul îndoielii, dar mai ales al rezilierii, Unirea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

În dialogurile pe care le-am avut în acea perioadă cu unii dintre foștii deținuți politici din închisorile comuniste, formați în ambianța generației Marii Unirii, am alimentat și răspândit mai mult în glumă decât în serios, ideea că Rezoluția de la 1 Decembrie 1918 ar fi avut o prevedere „contractuală" secretă între români și maghiari, și anume că, după cei 1000 de ani de ocupație maghiară a Transilvaniei, ar fi urmat ca, după 1 Decembrie 1918, să se instaleze stăpânirea românească asupra Transilvaniei pe o perioadă tot de 1000 de ani. Prin urmare, concetățeanul președinte Kelemen Hunor va trebui să asiste pentru mult timp la derularea milenară a sărbătorii de la 1 Decembrie.

Revin asupra faptului că epoca de acum 30 de ani, în contextul unor pulsiuni revizioniste, a declanșat lamentațiile neostoite ale unor membri ai elitei intelectuale, artistice, scriitoricești și universitare maghiare din Transilvania, lamentații provocate și de închiderea de către Nicolae Ceaușescu a Consulatului de la Cluj. Ele au avut audiență atât în mediile cât și în opinia publică internațională. Au fost niște plânsete istovitoare și deopotrivă istericoase ale acestei elite care, în schimb, ar fi trebuit să se implice mult mai ferm și mai bărbătește în a protesta împotriva înfometării și fricii întreținute de regimul Ceaușescu. Grija lor a fost în exclusivitate închiderea Consulatului maghiar și mai puțin foamea, frigul și disperarea conaționalilor lor, împărțită, de altfel, și cu ceilalți frați de suferință, adică românii.

 Această ieremiadă a unor membri ai elitei maghiare mărturisește faptul că ei erau magnetizați mai mult de barackpalinka, de cafeaua Omnia, de săpunurile Amo și de berea Borsodi, care se dădeau din plin la recepțiile și mesele consulare de la Cluj, pe care le amușinau slugarnic și famelic. Grija veghetoare a închiderii consulatului de la Cluj le-a anesteziat sentimentele și responsabilitățile față de propria etnie maghiară din Transilvania. În egală măsură, elita intelectuală românească era hipnotizată și deopotrivă sedusă de politica naționalismului comunist ceaușist, ce etala în permanență pericolele externe îndreptate împotriva poporului român și conspirația îndreptată împotriva dinastiei și camarilei „patriotice" ceaușiste. Ambele atitudini țin de mizeria acestor elite, mizerie din același aluat de făină ... cea al drogului patriotard.

Câtă încredere se poate avea acum în promovarea discursului etnicist și patriotard,  susținut de un lider din ce în ce mai discreditat, precum Kelemen Hunor, și dezavuat de tot mai mulți? El, cel care a afirmat că  „Românii trebuie să accepte că noi nu vom putea şi nici nu vrem să sărbătorim 2018", probabil, a beneficiat de o educație comunistă, în care cenzura sărbătorilor creștine și naționale este evidentă. El se prevalează în aceste afirmații de faptul că are curajul de a vorbi și are curajul angajării sincerității în ceea ce privește sensibilitățile naționale maghiare. Trebuie să știe respectivul lider de partid, care afirmă că are curajul de a vorbi, că există și curajul de a nu vorbi în necunoștință de cauză, mai ales în cazul unui lider care este șef de partid, membru în parlament, fost ministru și care a acceptat aceste funcții într-un stat a cărui sărbătoare națională este 1 Decembrie. Probabil că în spiritul aceleiași educații comuniste pe care a primit-o, el poate „sărbători prin muncă" ziua de 1 Decembrie, așa cum în comunism s-au sărbătorit prin muncă zilele de Crăciun și de Paști.

Oricum, cred că este sulfuros să deslușim cum poți să fii în același timp și în afara și în interiorul unei țări, nu doar ca simplu cetățean ci și ca demnitar și parlamentar. Cred că insul Kelemen Hunor își trăiește din plin și savuros duplicitatea din mitul epic și cinematografic al lui Dr. Jeckyll și Mr. Hyde. Această ipostază dublă nu poate fi decât rezultatul fie al unei educații defectuoase, fie al unei malefacțiuni politice greu de descifrat.

Într-o notă mai relaxată sau ironic inocentă, îmi amintesc de un alt moment de acum 30 de ani, când un lider român al Țării Oașului din anii interbelici și ai ocupației maghiare din 1940-1944, în contextul puseelor revizioniste, îmi spunea că ar trebui să descurajăm aceste atitudini revizioniste, dacă am convoca încă o dată Adunarea de la Alba Iulia la 1 Decembrie, ca să ne relegitimăm și să sfidăm atitudinile revanșarde. În acest caz, cu ocazia Adunării de la Alba Iulia,  care să fie convocată la 1 Decembrie 2018, am putea prelungi și întări cu încă 100 de ani stăpânirea românească de 1000 de ani a Transilvaniei, spre enervarea și nerăbdarea isterică a celor care așteaptă să treacă „contractul milenar".