20 de milioane de minoritari

Ultimele săptămâni mi-au oferit neşansa unor mari dezamăgiri din partea unor oameni în a căror cultură civică şi politică obişnuiam să cred.

Cu o voluptate neînţeleasă a statului de manipulat, mi s-au recitat ca pe dinafară argumente şchioape din ambele tabere, încât mă uitam stupefiat la interlocutori şi îmi venea greu să cred că nu vorbesc cu slujbaşi plătiţi ai celor cărora le iau apărarea.

Mai întâi, un amic încerca să mă convingă că toată tărăşenia din Parlament, în acea primă săptămână de iulie, nu a avut nimic nedemocratic şi că a fost expresia unui corp de legiuitori responsabili care făceau doar să pună în practică dorinţele nestrămutate ale celor pe care îi reprezintă. Poporul vrea tocăniţă din Băsescu viu, ca să se chinuie, aşa încât unica sarcină a reprezentanţilor săi este livrarea comenzii, indiferent de mijloace. Avocatul Poporului şi Curtea Constituţională au fost doar pagube colaterale, aşa-i totdeauna când ai să te lupţi cu o hidră cu zeci de capete, nu stai nici la negocieri, nici nu mai ai vreme să te speli pe mâini până să apuci bazooka. Niciun muşchi nu i s-a mişcat pe faţă când i-am amintit că instituţiilor fundamentale căzute pe câmpul de bătălie politică le trebuie ani mulţi ca să-şi revină şi să poată funcţiona pe viitor. Iar o societate polarizată precum a noastră în care arbitrii constituţionali principali sunt oale şi ulcele are mari şanse să scape hăţurile în aşa hal încât să fie pusă în pericol chiar securitatea naţională. La vârf, şocul terfelirii contra-cronometru a Constituţiei şi a instituţiilor sale s-a resimţit până la Bruxelles şi numai o reacţie fermă, deşi poate disproporţionată, din partea UE a evitat adevărata lovitură de stat.

Un alt amic încerca să mă convingă că plagiatul infam al d-lui. Ponta trebuie citit în cheia de interpretare a eticii particulare care reglementează mediul academic pe care îl cunoscuse el. Vasăzică, un şef al corpului de control al guvernului Năstase îşi face doctoratul cu Însuşi atoatecuprinzătorul său şef şi eu m-aş fi aşteptat ca teza de doctorat trecută prin comisia de la acea dată cu calificativul Summa cum Laudae să fi fost scrisă taman de dl. Ponta? Adică, băieţaş, pe ce lume trăieşti? E normal că nu şi-a scris-o el, e foarte probabil s-o fi compilat tocmai profesorii aceia despre care s-ar zice că ar fi fost plagiaţi, dar fac acum pe niznaii, că aşa se petrec lucrurile în partea asta de lume. Omul avea lucruri mai importante de făcut decât doctoratul, era mâna dreaptă a celui Dintâi, deci scuteşte-mă cu mimozeriile astea, că sunt destui alţii care au făcut la fel? Nu-i vorbă, recunosc şi eu că etica trăită a mediului academic este la ani lumină distanţă de cea propovăduită, ştiu la rândul meu nişte teze de doctorat de mai mare ruşinea, una majoră chiar la Cluj (iar când se vor tulbura puţin apele în acea zonă vor fi destui moralişti care să sară în apărarea plagiatorului chiar dintre adversarii lui politici de astăzi), dar a lua apărarea unui potlogar abject cocoţat acum în fruntea guvernului este degradant, din orice poziţie publică sau privată s-ar petrece. Dacă plagiatul nu ar fi fost de ajuns, dl. Ponta a tras sforile cu atâta neruşinare, a călcat peste comisii, a distrus fără remuşcări reputaţia spălătorilor cadavrului său moral şi şi-a pecetluit astfel orice şansă de reabilitare. Pentru toţi cei care lucrează cinstit şi se chinuie şi muncesc pentru fiecare mică reuşită în viaţă, dl. Ponta va rămâne peste ani şi ani un etalon al obscenităţii morale, oricâte sesiuni de îmbălsămare mediatică i s-ar mai organiza.

De cealaltă parte, dl. Băsescu s-a culcat cocoş şi s-a trezit găină. După ce ţinea sus şi tare că nu vrea să câştige la masa verde, ca pungaşii din Liga lui Mitică, s-a răzgândit brusc, împreună cu corul de lăudători băţoşi din PDL şi ar vrea să redevină preşedinte plin prin neprezentare. Răcneşte zi-lumină despre lipsa de simţământ democratic al puciştilor din USL, dar îl doare la basca de marinel de faptul că îşi sfătuieşte simpatizanţii (puţini) rămaşi să îşi refuze exerciţiul democratic cel mai reprezentativ, votul. Un alt amic bine intenţionat îmi repeta aceste argumente, succesiv, în ritmul în care le dădea glas şi dl. Băsescu, iar oameni respectabili precum dl. Paleologu, dl. Preda sau d-na. Macovei făceau apologia aceloraşi impertinenţe adresate propriilor votanţi. O fi fost lupta dură, duşmanii or lucra ei necinstit, or avea ei suportul diabolicului securist Voiculescu şi al altor puşcăriabili toxici, dar dacă te dai cuprins de fibra democratică, atunci îţi înghiţi asemenea sfaturi şi măcar nu te faci de râs.

Împreună cu interlocutorii mei cu care mă aflu pe poziţii adverse de atâtea ori simt că fac parte dintr-o minoritate de 20 de milioane de români. Vocea, aspiraţiile, visurile noastre, dorinţa comună de a trăi într-o societate plicticos de previzibilă ne aparţin doar nouă. Politicul s-a decuplat şi îşi duce războaiele în limitele înţelegerii democratice a două mafii concurente. Şi-au creat regulile lor interne, au tabu-urile instituţionale specifice, codurile cunoscute în cerc restrâns, etica de neînţeles pentru cei cu şapte ani de acasă şi au puterea de a decide în numele minorităţii noastre. Câteva sute de lepre ireconcilabile sunt în stare să declanşeze un război dacă vor vedea că altfel nu reuşesc să scape de famiglia adversă şi nu vor ezita să se folosească de oricare dintre noi dacă interesul le-o va cere. Orice am face duminică, de luni încolo suntem în tabăra învinşilor, unde vom rămâne până când fie vom pleca din ţară ca să ne salvăm măcar spaţiul personal de agresivitatea mafiilor războinice, fie ne vom alătura vreuneia dintre ele, cu riscul de a nu ne mai putea uita în oglindă. Chiar aşa, m-am tot întrebat retoric cum îşi mai pot păstra oamenii ăştia mintea întreagă dacă pentru putere sunt în stare să-şi sacrifice privilegiul intim de a se privi în oglindă cu seninătate? De fiecare dată am sfârşit prin a oscila între milă şi dezgust în ceea ce-i priveşte.

Cel mai tare mă îngrijorează că niciun doritor de putere nu a simţit până acum că ar putea-o obţine prin uneltele pe care le oferă bunul simţ şi argumentul. Să fi fost aşa pentru că noi, minoritatea asuprită, suntem insensibili la ele, pentru că nu avem chef, nici timp şi nici educaţia necesară ca să înţelegem măcar acea luptă ca fiind a noastră? Din vreme în vreme au mai apărut câte un don quijote pierdut prin politică, până când, sătul să fie batjocorit de toţi greţoşii, a depus armele şi s-a întors în minoritate, ruşinat şi singur, cu acel aer de salvator neînţeles de prostime.

A greşit. Noi, minoritarii în ansamblu, nu înţelegem pe deplin cum funcţionează statul, nu am studiat teoria generală a dreptului, nici filosofie politică, nici matematici superioare, ba nici măcar tabla înmulţirii nu o mai ştim toţi. Bacalaureatul ni-l luăm din doi în doi şi tot mai mulţi dintre noi nu sunt în stare să înţeleagă un text simplu pe care îl citesc. Dar, la o adică, bunul simţ al fiinţei colective ne spune că suntem în pericol. Votanţii nu greşesc niciodată şi nu vor greşi nici duminică, aşa cum nu au făcut-o nici în trecut. Dacă majoritatea lor vor sta acasă, asta nu înseamnă nimic altceva decât că nu se simt reprezentaţi de niciuna dintre părţi. Absenteismul ar trebui să le dea de gândit tuturor mafioţilor zilei. Mai devreme sau mai târziu, nouă, minoritarilor nervoşi şi încă tăcuţi, li se va acri de tot şi mi-e teamă că din lupta pentru reinstaurarea bunului simţ nu va mai rămâne piatră peste piatră. Abia atunci vor înţelege cu toţii, cei ce se cred în putere, ce înseamnă să îţi susţii apărarea cu legea în mână. Aceeaşi lege pe care sistematic ai siluit-o sălbatic şi ai făcut-o cârpă şi lesă pentru proşti.