Dar istoria este şi o mare filosofie învăţată prin exemple, născută din dorinţa desprinderii de aparenţe. Tot istoria ne arată că nu suntem înzestraţi pentru mari amărăciuni filosofice, chiar dacă pesimiştii aleargă la doctor când îi doare puţin capul...
În lumea planetară a istoriei, de cele mai multe ori nuanţa este singura noutate, curiozitatea se vindecă doar cunoscând şi văzând, iar nepăsarea este un viciu opus curiozităţii, ce alterează chiar şi amintirea.
La 24 ianuarie este aniversarea Unirii Principatelor şi de atunci apa Milcovului a dispărut pentru istorie şi a fost redată geografiei. Dar lucrul acesta s-a mai întâmplat. De exemplu: "Nu mai există Pirinei!" este replica istorică rostită la 16 noiembrie 1700 de către Ludovic al XIV-lea, când nepotul său, ducele de Anjou, desemnat succesor la tronul Spaniei, venise să-şi ia rămas bun de la bunic. Cu alte cuvinte, dată fiind rudenia care se stabilise între cele două case regale, munţii Pirinei nu mai despărţeau, ca până atunci, două state ostile...
A fi realist acum sau cu ani în urmă nu este acelaşi lucru. Fiindcă lumea a căpătat altă lumină şi noi umbre, alte nuanţe şi multe ambiguităţi. Dar indiferent de timp, înţelepţii sunt mereu prudenţi şi nu contrazic ceea ce nu înţeleg. Iar ca să înţelegi e nevoie mereu să afli mai mult, chiar şi atunci când e vorba de un fapt atât de cunoscut cum este Unirea...
Mă gândesc la contextul politic al acelui timp, după Războiul din Crimeea (1854-1856), pe fondul unei Rusii slăbite mai ales după moartea ţarului Nicolae I. Urmaşul său, Alexandru al II-lea, a fost mai înţelegător cu evoluţia istoriei, dar şi mai slab. Aşa se face că pentru prima dată, de veacuri, în 1856, Rusia cedează teritorii la presiunea puterilor occidentale. Ca urmare, sudul Basarabiei este restituit principatului Moldovei. Dar nu din spirit de justiţie istorică, ci doar ca Rusia să nu mai poată controla gurile Dunării.
În cele două judeţe primite românii erau minoritari, fiindcă pe parcursul a sute de ani otomanii au populat zona cu turci şi tătari, dar partea majoritar românească (centrul şi nordul Basarabiei) rămânea în continuare Rusiei...
În acest cadru politic favorabil, la 1858, reprezentanţii Marilor Puteri se reunesc la Paris şi decid că principatele române se pot uni, cu condiţia să aibă doi domnitori şi câteva instituţii comune la Focşani. Tot aceste puteri au hotărât organizarea "adunărilor ad-hoc" pentru alegerea domnitorului, dar rezultatele din Moldova sunt măsluite de caimacamul (locţiitor domnesc în accepţiunea otomană) Nicolae Vogoride - un fanariot de sorginte bulgărească...
Atunci, românii se plâng lui Napoleon al III-lea, care după ezitări o convinge pe Regina Victoria a Angliei să obţină acordul sultanului pentru anularea alegerilor. Acestea sunt reluate, unioniştii câştigă şi, după tergiversări, la 5 ianuarie 1859, un colonel aproape necunoscut - Alexandru Ioan Cuza - devine domnitor al Moldovei. Ce va face Bucureştiul? Aceasta era întrebarea fiindcă acolo prestigiul şi meritele Brătienilor erau de necontestat, dar la presiunea populară este ales ca domnitor tot Alexandru Ioan Cuza. Era 24 ianuarie 1859...
Prin acest act se încălca hotărârea Marilor Puteri în legătură cu cei doi domnitori şi au urmat trei ani de tratative diplomatice intense "năşite" de Napoleon al III-lea, pentru a se admite faptul doar pe durata domniei de şapte ani a lui Cuza. Din 1862 "Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei" se numesc România, iar drapelul are culorile de la 1848, albastru, galben şi roşu.
Cuza a fost un domn remarcabil, aducând România pe calea reformelor. El a reuşit, cu toată opoziţia Rusiei, secularizarea averilor mănăstireşti, fapt deosebit fiindcă de veacuri domnii şi boierii români, înainte de pasul spre eternitate, făceau daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina, de la Sfânta Ecaterina, din Egipt sau Muntele Sinai. Aşa, cu timpul, a şaptea parte din pământul arabil al ţării aparţinea unor biserici din afara graniţelor. Mai mult, acestea trimiteau egumeni în mănăstirile româneşti pentru a urmări gestionarea bunurilor şi a banilor care luau drumul muntelui Athos, Palestinei şi al Egiptului. Această hotărâre s-a luat în ultimele luni ale lui decembrie 1863, când Kogălniceanu era prim-ministru, iar consecinţele n-au fost uşoare.
Aşa s-a putut împărţi o suprafaţă de două milioane de hectare la peste 500.000 de familii de ţărani, dar actul în sine n-a adus o ameliorare semnificativă a vieţii ţăranilor...
Un mare merit al domniei lui Cuza a fost adoptarea codurilor moderne în legislaţia românească, după modelul francez şi belgian. Aşa a apărut Codul civil, Codul penal şi legile privind învăţământul şi introducerea alfabetului latin etc.
Astfel, la noi se scrie cu caractere latine numai din 1863. Înainte scriam ca ruşii, bulgarii, sârbii, cu litere chirilice, dând impresia Occidentului că facem parte din familia slavă. Tot lui Cuza îi datorăm alegerea capitalei la Bucureşti, deşi acesta a discutat cu liderii politici şi economici ai timpului o altă variantă. Dar faptul că Bucureştiul era mai mare ca Iaşiul (şi mai departe de Rusia), aflându-se pe axa comercială dintre Austria şi Turcia, a primat. Dar de ce a fost detronat Cuza? Din multe motive. O parte le-am arătat...
La urcarea sa pe tron, Cuza s-a angajat să domnească şapte ani şi să favorizeze alegerea unui domn străin, pentru a anula şi disputele dintre marile familii ca Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Dar, Cuza n-a făcut nimic în această direcţie, determinând însă apropierea conservatorilor cei mai de dreapta de liberalii cei mai de stânga (Brătienii şi Rosetti). Ştim ce s-a întâmplat, Cuza a semnat abdicarea cu
eleganţă şi a doua zi a plecat spre Austria. N-a reproşat niciodată nimic şi n-a revendicat niciodată nimic...
A doua zi după abdicarea lui Cuza se constituie un guvern provizoriu prezidat de Ion Ghica. Acesta oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, dar acesta ezită fiindcă ţara era vasală Turciei. Nici Napoleon al III-lea nu agrea varianta. Atunci, guvernul provizoriu l-a delegat pe Ion Bălăceanu să trateze problema la Paris, el întâlnindu-l odată pe împăratul Franţei pe câmpul de luptă de la Solferino când era emisarul lui Cuza. Acesta a fost argumentul alegerii sale...
Faptele din culisele diplomatice ale evenimentului sunt prezentate nuanţat sub versiuni istorice cunoscute, dar este interesant cum a ajuns principele Carol (nepot al lui Napoleon al III-lea) în România.
Când bătrânul prinţ Anton de Hohenzollern, tatăl locotenentului de 26 de ani din armata prusacă (principele Carol) s-a decis să-l trimită pe acesta în România (unde avusese loc plebiscitul), tensiunile dintre Austria şi Prusia erau la vârf, iar traversarea împărăţiei austriece era extrem de riscantă. Atunci s-a apelat la o stratagemă şi pe baza unui paşaport elveţian şi cu o identitate de împrumut tânărul Carol s-a îmbarcat pe un vas dunărean, cu care din "întâmplare" călătorea şi Ionel Brătianu. Aşa a ajuns în ţară la 10 mai 1866 şi istoria noastră intră într-o nouă etapă...
A trecut timpul şi, din păcate, unii n-au mai recunoscut valoarea lui Cuza sau istoria pe care trebuie să ne-o asumăm. Iar dacă vom merge tot aşa va veni o vreme când nu ne vom mai recunoaşte nici pe noi înşine. Dar, în istoria contemporană, discriminarea dintre înger şi nălucă nu este bine stăpânită, de parcă nimeni nu ştie încotro se duce şi de unde vine, lăsând mereu adevărul să se învecineze cu tăcerea.
Apoi, dacă cel mai important reper al lumii creştine este iubirea, înseamnă că el este un ideal ratat. Fiindcă nimeni nu-şi iubeşte semenul sau istoria ca pe el însuşi şi interesele sale. Iar eşecul iubirii devine un eşec intelectual al cunoaşterii...
Din când în când, timpul face ca istoria să se amestece cu oboseala albă a memoriei şi să pună stăpânire pe fapte, întâmplări şi lucruri, învingându-le încet, după ce le mângâie cu lumină tăcută şi praf...
Azi este 24 ianuarie, ziua în care ne amintim în sărbătoare de Unirea Principatelor şi gândul coboară iscoditor spre trecut. Omul este mereu curios, iar curiozitatea se vindecă doar cunoscând şi văzând, fără să uităm că nepăsarea este un viciu opus curiozităţii, ce poate altera chiar şi amintirea...
La 24 ianuarie se cântă "Hora Unirii", apărută în publicaţia lui Kogălniceanu, "Steaua Dunării", la 9 iunie 1856, dar puţini ştiu că în text sunt reproduse părţi integrale din "Hora Ardealului", publicată în "Foaie pentru minte, inimă şi literatură" a lui Gh. Bariţiu din 14 iunie 1848...
Cinstind această sărbătoare, mă gândesc şi la alte lucruri care s-au petrecut înainte şi după înfăptuirea Unirii. Astfel, este important de ştiut că în perioada premergătoare Unirii apar în Principate primele trei loje masonice de obedienţă franceză, toate având acelaşi nume (Steaua Dunării), la Bucureşti, Iaşi şi Galaţi. Acestea au întreţinut relaţii strânse cu delegaţia europeană (alcătuită din masoni) pentru supravegherea alegerilor din Moldova şi Ţara Românească, promovând ideea alegerii aceleiaşi persoane: Alexandru loan Cuza, venerabilul lojei din Galaţi.
După câţiva ani de domnie, Cuza şi-a pierdut o mare parte din sprijinul politic intern, iar imaginea sa se erodează şi în cancelariile Marilor Puteri. Grupul său de susţinători este din ce în ce mai restrâns, iar Primul Domn al Principatelor îşi uită dezamăgirea doar în apropierea iubitei sale, Maria Obrenovici. Pe Cuza nu l-a cruţat nici boala, iar în octombrie 1865 îi scrie împăratului Napoleon al III-lea că ar dori să se retragă în mai 1866...
În aceşti ani, Cuza intră în conflict cu "Steaua Dunării" din Bucureşti, pe care o înlocuieşte arbitrar (în 1862) cu loja "Alexandru Ioan Cuza I-ul". Aşa se face că masoneria română devine din ce în ce mai nemulţumită de absolutismul domnitorului şi se organizează într-o opoziţie ocultă, dar bine dirijată de Kogălniceanu în vederea unei lovituri de stat, care s-a şi produs în 1866.
Nimeni nu contestă intenţiile bune ale lui Cuza, dar reformele sale impuse prin decrete s-au transpus anarhic, iar diferenţa dintre proiecte şi realitate a produs o nemulţumire generală. Mai grav este faptul că, dincolo de efectele propagandei, între domnitorul reformist şi naţiune se produce o ruptură.
În acest climat, forţele politice se coagulează într-o coaliţie "monstruoasă" având ca scop revenirea statului la Programul anunţat pe pajiştea de la Islaz şi consideră că o lovitură de stat este un rău necesar. Dar, ca orice conspiraţie respectabilă, trebuia pregătită. Pentru aceasta, promotorii mişcării s-au grupat în loja masonică "Înţelepţii din Heliopolis" şi au pregătit cancelariile Europei pentru eveniment, folosind mijloace clasice. Astfel, aceştia furnizau ritmic presei europene informaţii (reale sau fabricate) despre corupţia şi nesiguranţa din România, urmărind o izolare oficială a ţării. Apoi, au speculat o serie de contacte ale lui Cuza cu emisarii Rusiei, lansând ideea că Domnitorul ar intenţiona să cedeze tronul unui favorit al marelui imperiu de la răsărit, etc.
În iunie 1865, Grigore Brâncoveanu, CA. Rosetti, Ion C. Brătianu, Anastasie Panu, Ion Ghica, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica şi Gheorghe Ştirbei redactează un fel de jurământ prin care "în caz de vacanţă a tronului" să susţină un Principe Străin. Obosit şi imprudent, Cuza transmite un mesaj la 17 decembrie 1865, prin care arată că este de acord cu orice eveniment în folosul ţării...
Dar rămânea legătura privilegiată a Domnitorului cu armata, chiar dacă acesta amânase reforma în domeniul militar. După înăbuşirea, cu ajutorul armatei, a revoltei din 3 august 1865, unii ofiţeri aveau rezerve în legătură cu intervenţia în forţă a armatei în societate. Acest lucru a fost speculat de maiorul Lecca, omul care avea sarcina din partea venerabilului francmason de atragere în mişcarea complotistă a unor conducători din armată. Ca să fie sigură treaba, în cele din urmă s-au asigurat şi de sprijinul iubitei Domnitorului...
Aşa se face că în noaptea de 10 spre 11 februarie Maria Obrenovici a primit misiunea de a-l ţine pe Cuza cât mai târziu la o partidă de cărţi, pentru a nu ieşi în oraş, unde îşi planificase o escapadă nocturnă şi care i-ar fi dat ocazia să surprindă anumite pregătiri ale complotiştilor.
Ofiţerul de serviciu care comanda garda Palatului era în temă, iar regimentul de artilerie al colonelului Haralambie luase poziţii în apropiere. Apoi, ofiţerii Pillat, Costiescu şi Lipoianu au pătruns în Palat şi au urcat la etajul unde erau dormitoarele princiare. În primul se afla Elena Doamna împreună cu copiii, iar alături Domnitorul Cuza cu Maria Obrenovici, care lăsase deliberat uşa descuiată.
Complotiştii l-au surprins pe Cuza dormind cu pistoalele pe noptieră. S-a trezit cu pistolul lui Costiescu la tâmplă, iar Maria Obrenovici a fost condusă acasă de Lipoianu. Apoi, Pillat s-a aplecat şi pe spatele acestuia, cu pistolul la tâmplă, Cuza a semnat actul abdicării. Aşa s-a reintrodus sistemul democratic parlamentar în ţară...
Apoi, istoria a dovedit cât de mult a contat influenţa Eugeniei (care-l îndrăgise pe C.A. Rosetti) asupra soţului ei, împăratul Napoleon al III-lea, la sugestia căruia este adus la putere prinţul Carol...
După abdicare, ţara a fost condusă de o locotenenţă domnească (N. Golescu, N. Haralambie şi L. Catargiu) şi de către un guvern provizoriu în frunte cu I. Ghica, până la 11 mai 1866...
După lovitura de stat, apare suspectă graba Adunării elective de a-l proclama Domn stăpânitor al Principatelor Unite pe Contele de Flandra, sub numele de Filip I. Liderii masoneriei române arătau că domnia lui Cuza a fost provizorie şi reprezenta doar o etapă de reforme cu neputinţă de realizat de un Prinţ Străin, fără a-l compromite.
Dar Filip I aparţinea ilustrei familii de Orleans, pretendentă legitimă la tronul Franţei - iar Napoleon al III-lea, ofensat, ameninţă că-şi va retrage sprijinul masonic şi
diplomatic dacă nu se va renunţa la această numire. După o lună de căutări, împăratul a fost de acord cu propunerea lui Carol venită din partea Angliei, fiind rudă pe linie maternă cu acesta...
Cuza a abdicat în anul în care Nobel a inventat dinamita şi primul cablu telegrafic submarin traversează Atlanticul. Tot în acelaşi an Dostoievski a scris "Crimă şi pedeapsă", iar Eminescu publică în "Familia" poezia "De-aş avea...".
Dar nu trebuie să uităm niciodată importanţa lui Cuza. Apoi trebuie să ne reamintim că el a iniţiat constituirea primei agenţii diplomatice a Principatelor la Paris (1860), sub el s-a întemeiat Universitatea din Iaşi (1860) sau că la 3 februarie 1862 s-a format primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu - premier asasinat în urma atentatului de la 8 iunie, în acelaşi an...
Tot în vremea lui Cuza s-a întemeiat "Junimea" la Iaşi (1864), an în care s-a instituit Consiliul de Stat, iar Kogălniceanu a prezentat Adunării legea rurală, s-au promulgat legile administrative pentru organizarea teritoriului şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, s-a statuat prin lege organizarea judecătorească a României moderne şi se inaugurează Universitatea din Bucureşti. Tot în perioada respectivă intră în vigoare Codul penal, Codul civil şi ia fiinţă Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni...
Timpul trece şi ne învaţă că în fiecare clipă se petrec lucruri care cer un sfat, dar istoria îi uită de obicei pe cei precauţi. În schimb, i-a ţinut minte pe cei care au ars până la capăt, renunţând la o înţelepciune care nu-i învăţa decât cum să se spele mai repede pe mâini. La marile evenimente, martorii absenţi stau în faţa destinului cu capul aplecat într-o parte şi-l privesc cu ochii lor orbi, cu care nu se poate vedea decât nevăzutul...
Radu Munteanu
