Cred că unul dintre cei mai buni indicatori ai acestei situații este modul în care ni se înfățișează azi tragicul și misteriosul domeniu al sinuciderilor. Ca modalitate de interacțiune decisivă cu propriul destin, sinuciderea a existat dintotdeauna. Câteodată a avut un rol ritualic foarte limpede, fiind un fel de răscumpărare pentru eșecul în împlinirea sarcinilor asumate; samuraii japonezi, când nu-și puteau apăra stăpânul, sau comercianții europeni, când dădeau faliment, recurgeau la acest drastic gest.
Timp de milenii, sinuciderea a fost un gest foarte personal, îndreptat strict împotriva propriei persoane. Azi, lucrurile par a fi scăpate de sub control, pornite năvalnic pe o cale greșită, tenebroasă și sângeroasă. Un tată rămas cu doi copii minori după moartea soției urcă cu ei în munte, îi leagă pe copii de trupul său cu sârmă, și se aruncă într-un lac adânc. Un tânăr "supărat pe viață" pornește valvârtej cu mașina pe șosea, și la un moment dat intră pe contrasens, luând cu sine la ceruri patru suflete complet nevinovate. Într-un poligon de tir cu arme letale, un tânăr de 24 de ani trage 9 gloanțe în țintă, trei în instructorul său, omorându-l pe loc, și unul în propriul cap.
Și tot așa. Lista celor care vor să lase această lume, dar nu pot pleca fără un grotesc și însângerat alai, este din ce în ce mai lungă. Într-o sinucidere aproape reușită, Anders Breivik a trimis în moarte 77 de concetățeni necunoscuți și nevinovați, dar nu a mai putut să-și ia singur viața (probabil conta pe forțele de ordine să îndeplinească această formalitate). Cel mai recent, și poate cel mai tragic totodată, eveniment este prăbușirea intenționată a unui avion Germanwings de către copilot, a cărui constelație de probleme și afecțiuni este încă un mister.
După câte un astfel de tragic moment reporterii dau năvală asupra familiei, vecinilor, colegilor, pentru a întreba: "Ce fel de om era? Ce l-o fi împins să facă acel gest?" Ca un făcut, răspunsurile sunt stereotipe: "Era un om bun, și cuminte, și nu dădea nici un semn că ar fi în stare de așa ceva...".
Nu e de mirare că nimeni din cei apropiați nu remarcase nimic. Nu e vorba de orbire; oamenii de azi nu au probleme de percepție fiindcă sunt orbi, ci fiindcă sunt îndepărtați. Mânați de poftele tot mai înflăcărate, purtați de constrângerile tot mai sofisticate, îmboldiți de curiozitățile tot mai deșănțate, oamenii de azi au renunțat la binefacerile tradiționale ale solidarității umane. A devenit o normă ca tinerii să părăsească familia cât mai repede cu putință, încercând să fie cineva înainte de a fi devenit oameni. În tot mai multe familii bunicii sunt bătrânei incomozi, care nu mai înțeleg cum merg lucrurile, și care doar țin pe toată lumea în loc cu lentorile lor și cu poveștile lor demodate. Părinții au o viață de trăit, facturi de plătit, piscuri de cucerit, distracții de împlinit- cum să fie ei suficient de aproape pentru a îndruma și proteja pe cei tineri, aflați la vârsta maximei vulnerabilități?
Societatea în care trăim s-a atomizat, s-a divizat. Un astfel de adevăr înțelegi, de exemplu, când este traficul blocat pe vreuna din acele autostrăzi cu multe benzi, și ai timp berechet să te uiți în jur. În majoritatea autoturismelor nu se află decât șoferul, care eventual vorbeşte febril la telefon (vreo importantă întâlnire de afaceri pusă în pericol, vezi bine!), sau accesând Facebook pe tabletă (o cumpărătură urgentă pe net, care neapărat trebuie să-l aştepte la uşă când soseşte acasă). Cine, și cum, să suplinească tot ce s-a pierdut prin această însingurare crescândă a atomului uman? Multe priviri se îndreaptă spre învățământ; dar, spre dezamăgirea noastră, rolul învățământului se limitează la a oferi acele informații și deprinderi care sunt necesare "câștigării vieții". Mai deloc învățământul, și tot mai puțin familiile, oferă îndrumări sau exemple despre cum ar fi bine să ne trăim viața.
Chiar și oamenii bisericii, care au intermediat legătura între oameni și divinitate, eșuează azi în intermedierea legăturii dintre oameni. Ei vorbesc prea mult despre iubirea pe care divinul o are pentru noi (și, desigur, despre supunerea oarbă de care trebuie să dăm dovadă în schimb), și prea puțin despre iubirea, grija, solidaritatea, compasiunea, bunăvoința, dărnicia, corectitudinea și verticalitatea de care trebuie să dăm dovadă în relațiile cu semenii noștri.
Totul cade pe umerii individului, care este tot mai însingurat şi mai apăsat. În felul acesta, umanitatea pierde unul dintre cele mai importante atuuri evolutive: solidaritatea în sânul speciei, coeziunea între oameni în numele unei umanităţi împărtăşite. Nu toate sufletele sunt pregătite pentru libertate, concept pe care l-am transformat într-o paradigmă fundamentală a civilizaţiei noastre. Şi nu ne dăm seama că doar sufletele nobile și puternice își cresc responsabilitatea şi complexitatea prin exercițiul libertății. Sufletele slabe sau rătăcite nu-și cresc decât teama și deruta prin același exercițiu. Şi nu ne dăm seama că toate acestea sunt un sacrificiu pe altarul unei iluzorii şi îndoielnice prosperităţi.
30 de arginţi nu erau bani puţini. Puteai să-ţi cumperi cu ei sclavi, sau o căsuţă, sau un ogor. Ceea ce nu înţelegem este că, în goana după arginţii care să ne mulţumească ambiţiile şi să ne astâmpăre poftele, uităm de umanitatea din noi, de umanitatea care ne uneşte, prin fire invizibile dar indestructibile, de ceilalţi oameni. Ne-am vândut umanitatea pe prosperitate.
