Glorioasa semnare nu însemna însă nimic fără asumarea formală a tratatului și a consecințelor sale de către organismele de decizie ale fiecărei țări participante. Pentru a nu bloca întreaga acțiune din cauza unor situații imprevizibile (imaginați-vă că în SUA este ales președinte Donald Trump, care este un sceptic declarat în privința încălzirii globale...) s-a recurs la un compromis, acceptat de către toată lumea: tratatul se consideră intrat în vigoare atunci când el va fi validat de minimum 55 de state, care reprezintă minimum 55% din poluarea mondială cu dioxid de carbon. În felul acesta, este asigurată o formă anticipată, sublimă în același timp, de democrație planetară: dacă mai mult de jumătate dintre poluatorii planetei (ca număr sau ca dimensiune) își iau angajamentul de reducere a emisiilor, atunci acesta devine imperativ pentru întreaga planetă.
Dacă Terra ar fi o persoană, sufletul ei ar tresălta acum plin de speranță. Dacă ar avea un chip, pe el ar înflori un zâmbet al promisiunilor. Dar ea nu este decât o entitate cosmică lipsită de conștiință; însă cu atât mai mult omenirea are datoria de a fi ea conștiința acestei planete, de a fi ea chipul pe care zâmbetul ei se arată. Până de curând, speranța părea a fi destul de firavă: acordul fusese asumat de doar 24 de mici națiuni insulare, care reprezentau puțin peste un procent din emisiile anuale de dioxid de carbon. Deunăzi, cu ocazia întâlnirii pentru conferința G20 de la Hangzhou (China), doi importanți lideri ai planetei s-au întâlnit, în prezența Secretarului General al ONU, și au făcut un mult-așteptat anunț: guvernele lor au hotărât să ratifice Acordul de la Paris. Este vorba despre Xi Jinping și Barack Obama. Pentru ce i-am numit în această ordine? Fiindcă aceasta este ordinea Chinei și a Statelor Unite ale Americii în tristul clasament mondial al celor mai poluatoare națiuni.
În 1990, SUA aruncau în atmosferă de peste două ori mai mult dioxid de carbon decât China. Ca urmare a dezvoltării uluitoare a Chinei în ultimele două decenii, situația s-a „echilibrat", ceea ce face ca în acest moment China să dețină locul întâi în clasament. În acest moment, cele două mari națiuni care sunt despărțite (sau... unite?) de Oceanul Pacific generează peste 40% din emisiile de dioxid de carbon la scară mondială, fapt care probează fără posibilitate de tăgadă cât de dăunătoare este activitatea economică a umanității pentru mediul natural: marea națiune consumatoare (SUA) și marea națiune producătoare (China), deși cumulează „doar " 25% din populația mondială, realizează aproape jumătate din poluarea mondială. Totul, în numele unei prosperități îndoielnice și fragile, întemeiată pe soluții tehnologice încă rudimentare, risipitoare în resurse și dăunătoare pentru mediul natural.
Lor li se alătură alte state și activități care cresc amprenta de carbon a umanității. Rusia produce doar un sfert din producția Chinei sau Statelor Unite ale Americii, dar își mai spală păcatele prin aceea că deține pe teritoriul său o cincime din pădurile planetei. Suprapoluata Indie produce aproape la fel de mult ca Rusia, dar contextul geografic și economic este mult diferit (consumul de combustibili pentru încălzire este aproape neglijabil, la fel ca în țările din Peninsula Arabică - acestea din urmă, în schimb, consumă uluitor de multă energie pentru confortabilul aer condiționat...). Transporturile terestre și maritime de mărfuri produc mai mult dioxid de carbon decât state precum Canada, Marea Britanie sau Brazilia, în timp ce transporturile aeriene produc mai mult decât Italia, Australia sau Franța.
Anunțul făcut de China și de Statele Unite este de mare importanță, fiindcă ne dă dreptul la un optimism rezervat. Privind comparativ date din 1990 și din 2012, constatăm o serie de date interesante. Statele Unite, care între cele două repere temporale au „pierdut" tricoul galben, au înregistrat o ușoară creștere în volumul emisiilor, dar o netă reducere în emisiile pe cap de locuitor. Aceeași tendință o remarcăm în lumea dezvoltată: Uniunea Europeană (cu Regatul Unit cu tot), Federația Rusă și Canada impresionează printr-o reducere atât a volumului absolut, cât mai cu seamă a volumului pe cap de locuitor, ceea ce înseamnă că tehnologiile puse la treabă s-au perfecționat continuu, reușind să asigure confortul și nevoile de consum ale cetățenilor cu efecte mai puțin dezastruoase pentru mediul natural. Acest din urmă fapt este extrem de dătător de speranțe: până vom avea acces la energia abundentă și „curată" adusă de fuziunea nucleară, progresul științific și tehnologic pune la dispoziție nenumărate instrumente de eficientizare a consumului și de reducere a amprentei de carbon.
O situație diferită remarcăm în cazul țărilor aflate în dezvoltare. Cap de listă este China, care plătește creșterea sa economică spectaculoasă prin creșterea de 4 ori a emisiilor, atât în volum absolut cât și pe cap de locuitor. Creșteri la fel de spectaculoase, dar la o scară mai mică, întâlnim la celelalte națiuni „producătoare": Coreea de Sud, Taiwan, Brazilia, Indonezia, Mexic, Iran, Turcia, Tailanda, Vietnam. Printr-o subtilă formă de colonialism energetic, națiunile „consumatoare" au transferat povara poluării între granițele acestor națiuni, care încearcă să-și asigure prosperitatea producând tot felul de mărfuri pentru uzul celor bănoși, și nu în condițiile cele mai prietenoase pentru mediu.
Dincolo de simbolismul frust al situației, faptul că principala țară „consumatoare" (Statele Unite) și principala țară „producătoare" (China) și-au dat mâinile pentru binele viitor al umanității este de bun augur pentru inițiativa pornită de Tratatul de la Paris. Obiectivul de 55 (state și procente) devine, dintr-o dată, mult mai la îndemână, lăsându-ne să visăm la un viitor mai cald pentru planetă, dar mult mai responsabil și înțelept pentru umanitate.
