99

99
În fiecare an din 1990 încoace, parcă cu tot mai mult fast, sărbătorim ziua națională a României. Dar parcă niciodată nu am avut un gust mai amar pe rădăcina limbii.

În primul rând, fiindcă am impresia că națiunea română are un mare deficit în acceptarea acestui important eveniment istoric drept sărbătoare națională. Primo, fiindcă acel eveniment a fost cu destul timp în urmă pentru a fi poziționat vag, și aproximativ, în difuza memorie colectivă a acestui popor, care a devenit de fapt un popor de-abia ca urmare a respectivului eveniment (ați sesizat paradoxul?). Secundo, fiindcă la fiecare aniversare politicienii au etalat bâlbe incredibile, care au umbrit spiritul de sărbătoare. Tertio, fiindcă o astfel de sărbătoare trebuie să fie un prilej privilegiat de a face un bilanț, de a trage învățăminte, și de a uni energiile națiunii sub stindardul interesului comun- ceea ce pare că este ultimul lucru care interesează pe politicieni. Cât despre cei care i-au ales în bănoasele lor funcții, par să fie interesați doar de trasul cu urechea, de aruncatul cu privirea și de călcatul pe picioare la cârnați, fasole și vin fiert pe gratis...

În al doilea rând, și acest lucru mi se pare extrem de îngrijorător, niciodată opinia publică, puterile din stat și clasa politică nu mi s-au părut mai divizate, mai învrăjbite ca în acest moment aniversar. Învrăjbite, chiar dacă nu s-au confruntat în opinii sau în stradă, sunt cele două facțiuni ale națiunii care au orientări politice diferite; una este cea a oamenilor instruiți și interesați, care au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva siluirii samavolnice a legilor justiției, dar nu ieșit la vot fiindcă au avut alte preocupări, mult mai plăcute. Cea de-a doua este facțiunea alegătorilor PSD, alcătuită cu precădere din persoane neinstruite, care cred orice minciună meșteșugită care le este servită drept mare adevăr, și care sunt țărani simpli, asistați sociali de toate felurile, bugetari cumpărați cu salarii nejustificate și persoane cu aplecări naționaliste dintre cele mai bizare. Într-un cuvânt, votanți de nădejde...

Învrăjbite, chiar dacă încă nu a curs sânge, sunt toate componentele scenei politice naționale. Coaliția PSD-ALDE, împăunată de succesul incontestabil din alegeri, și-a stabilit drept o prioritate modificarea legilor justiției în așa fel încât să facă scăpată fauna de penali și justițiabili care i-a îngroșat rândurile. Adversarii politici sunt tot atât de eficienți precum o frecție cu Diana la un picior de lemn, iar președintele țării are puteri atât de limitate, încât toți bandiții politicii pot să-i râdă în nas, făcându-și mendrele. Suporterii politicienilor minoritari și ai președintelui, care iau atitudine pentru apărarea justiției și a normalității economice, sunt minoritari într-o națiune abulică din punct de vedere politic, care nu are un discernământ politic funcțional, și care încă poate fi cumpărată cu cadouri ieftine și minciuni scumpe. În fine, președintele: el are puterile limitate prin constituție, dar tot este privit ca un dușman de moarte de către cei pe care îi dojenește.

Iar România? Statul apărut în vremuri tulburi, în urmă cu aproape un secol, are și el o evoluție contradictorie. Istoria sa contemporană, demarată în 1990, este marcată de contradicții la fel de marcate, la fel de ascuțite. După ani de criză și de cvasi-stagnare, România pare că a devenit un „tigru european", având cea mai ridicată rată de creștere în Uniunea Europeană; dar creșterea ei este nesănătoasă, bazată exclusiv pe creșterea consumului populației, ceea ce ocultează prestația jalnică a statului pe linia realizării investițiilor strict necesare pentru modernizarea țării. Ar părea că în cei zece ani de la aderarea la UE România a fost beneficiară a mecanismului comunitar de redistribuire a prosperității: în această perioadă România a contribuit la bugetul UE cu 15 miliarde de euro, și a beneficat de 44,3 miliarde! Care, fie vorba între noi, nu au prea adus beneficii țării, cu excepția poate a unor reușite lucrări de asfaltare în județul Teleorman...

Altfel, România este în continuare așezată la masa săracilor europeni. Nu numai că este pe primul loc (la concurență cu Bulgaria, desigur!) în tot ce înseamnă performanță economică slabă, condiții de viață nesănătoase, corupție, abuz și hoție calificată, dar și atitudinea partenerilor europeni vorbește mult despre cum este văzută România: în ciuda eforturilor făcute, ea este ținută înafara spațiului Schengen, iar raportul MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare) din acest an a fost aproape dezastruos. Față cu acest raport, și cu atenționările venite din partea cancelariilor occidentale, cel mai important politician român, Liviu Dragnea, are o reacție care nu face decât să confirme devierile provinciale și paranoide din mentalitatea românească: „Sunt unii care confundă parteneriatele cu slugărnicia". Confirmând încă o dată că el și partidul său nu au înțeles nimic din importanța unei bune relații cu partenerii care ne asigură prosperitatea și securitatea, Dragnea încheie cu o sforărie patriotardă de mai mare rușinea: „România trebuie să rămână a noastră!".

În ciuda acestor poziții nelalocul lor, în ciuda penibilelor confruntări din scena politică, situația de ansamblu a României este cea care trebuie să ne îngrijoreze profund. Populația ei îmbătrânește în ritm tineresc, tendința demografică este de declin accentuat și ireversibil. Oricât se vor îmbunătăți condițiile de viață în țară, mereu va exista un loc „afară" care să fie mai bun, sau mai atrăgător, și pe deasupra accesibil celor care s-au săturat de această „țară de mizerie". Estimările făcute de Institutul Național de Statistică ne arată că la orizontul anului 2060 populația României va scădea către 11 milioane de locuitori, și aceia apăsați de bătrânețe. Perspectiva pentru România este cel puțin îngrijorătoare, dacă nu chiar catastrofică. Aceasta ar trebui să fie preocuparea clasei politice românești, și nu scăparea de răspundere a unor personaje oarecare certate cu legea.

Dacă nu vom înțelege acest fapt elementar, aniversarea celor 100 de ani de existență ai României moderne nu vor fi decât dovada că nu ne pasă de provocările viitorului, ci numai de „bucuriile" momentului. Și uite-așa, acea aniversare riscă să fie și mai amară decât cea de-acum.

Etichete
Comenteaza