Abordarea istorico-economică

Cine citeşte evaluarea României elaborată de Comisia Europeană (28 ianuarie 2009) găseşte un diagnostic fără precedent, probabil cel mai precis şi mai exigent din câte s-au dat asupra ţării noastre: “dezvoltarea economică şi socială în România este limitată de administraţia publică slabă, atât la nivel central, cât şi la nivel local şi de sistemul judiciar ineficient”.

Am fost printre aceia care au atras atenţia de-a lungul anilor asupra erorilor de concepţie, neînţelegerii problemelor, dilentantismului administraţiei, care, împreună, împiedică dezvoltarea în România. Din nefericire, cunoscutul diagnostic dat de Hugh Seton-Watson, în Eastern Europe between the Wars 1919-1941 (1945) – “toate trăsăturile menţionate... – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul the spoils of office and the royal smile – au existat în România în grad proeminent.

 

 Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă...” – acest diagnostic, aşadar, este nu numai confirmat, ci chiar amplificat. De pildă, în toamna lui 2008, renumita publicaţie “The Economist” arăta că România va suferi mai mult în criza financiară şi economică actuală, ca urmare a dependenţei de investiţiile străine şi a “incompetenţei deciziilor”.

 

Nu este cazul să intru în discuţia asupra particularităţlor crizei în România. Aş spune aici doar că, la criza financiară şi economică şi la previzibila criză a energiilor şi a modelului de dezvoltare, în România deja se adaugă criza competenţei administrative şi criza calificărilor profesionale, pe fondul neducerii la capăt a reformelor din 1996-2000. Iar aceste două crize nu pot fi despărţite de compunerea culturii civice din ţară.

 

într-o intervenţie, Consideraţii inactuale (1873), care dă mereu de gândit, privind folosirea istoriei din timpul său, Nietzsche a acuzat “suprasaturarea cu istorie (Histoire)” a oamenilor, argumentând că se paralizează astfel iniţiativele, şi a cerut cultivarea unei alte abordări a istoriei (Geschichte). în vreme ce Histoire “slăbeşte personalităţile”, aplicându-le şabloane şi încurajând conformismul, Geschichte este optica compatibilă cu personalizările.

Nu explorez aici neobişnuitul potenţial conţinut în distincţia făcută de un filosof care a revenit mult întărit în actualitate. Aş menţiona doar că scrierea istoriei are nevoie de noi iniţiative, că dependenţa de conceptualizări nu poate fi tăgăduită, că folosirea metodelor recente din multiple ştiinţe împrospătează discursul istoric, că Histoire poate căpăta însufleţirea unei Geschichte numai dacă este scrisă cu profesionalism şi cu mai mult decât profesionalism. Eu cred că scrierea istoriei din România actuală se află, cu o seamă de autori, pe acest drum, chiar dacă mai sunt destule condiţii de îndeplinit.

 

în cultura civică din România intră abundent consideraţii de drept (din păcate, insuficient aprofundate), de politică (adesea înţeleasă drept compromis al persoanelor), de morală (răzleaţă şi impresionistă) şi de istorie (cunoscută prea sumar). Originea acestei situaţii nu este într-un singur loc, dar este şi în cercetările care se fac sau nu se fac suficient.

 

Ca urmare, de pildă, în cultura civică pătrund anevoios consideraţii de economie (cu toate că domeniul a înregistrat remarcabile dezvoltări în ultimul deceniu, inclusiv în România) şi de istorie a economiei. Este meritul de căpătâi al lui Nicolae Păun de a fi lucrat sistematic, inclusiv cu volumul recent, Viaţa economică a României – 1918-1948 (Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2009) pentru a acoperi nevoia de istorie economică. Dintre specialiştii autohtoni, distinsul profesor al Facultăţi de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai este cel mai prolific în momentul de faţă în istoria economiei din ţara noastră. în fapt, după studii pe care le-a consacrat diferitelor aspecte ale istoriei economice din perioada interbelică şi postbelică, care l-au particularizat, Nicolae Păun are acum întrunite, deci la dispoziţie, premisele indispensabile pentru a încerca monografierea perioadei.

 

Merită să stăruim, însă, asupra unei caracteristici mai cuprinzătoare a cercetărilor lui Nicolae Păun. în anii în care alţi confraţi s-au concentrat asupra istoriei politice (din păcate, la noi, fără cunoaşterea suficientă a conceptualizărilor sociologice, fără de care societatea ca întreg rămâne slab înţeleasă), sau asupra istoriei intelectuale (care rămâne prea puţin sistematică) şi a istoriei eclesiale (care este, la noi, prea separată de istoria teologică), Nicolae Păun a pus un accent, care-l profilează printre specialişti, pe istoria economică şi pe istoria instituţională.

 

Studiile pe care le-a consacrat, de exemplu, istoriei instituţionale a Uniunii Europene sunt ilustrative. Şi pe acest plan, Nicolae Păun s-a consacrat drept cel mai prolific autor din ţara noastră. Intuiţia conducătoare a acestor studii, ca şi a celor de istorie economică, pe lângă raţiunile istorice ale unor astfel de studii, este sănătoasă şi puternică: o cultură civică ce nu şi-a dezvoltat cunoştinţe de istorie instituţională are probleme nerezolvate. Iar în ţara noastră această situaţie a devenit evidentă.