Noua enciclică papală Caritas in veritate (2009) pleacă, în analiza situaţiei actuale a umanităţii, de la constatarea că “pericolul la adresa civilizaţiei noastre constă în aceea că efectivei dependenţe a domeniilor şi popoarelor unul de altul nu-i corespunde vreo relaţie etică a conştiinţei şi minţii celor implicaţi, din care ar putea rezulta o dezvoltare umană reală” (ediţia germană, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2009, p. 22). Altfel spus, dezvoltarea tehnică şi globalizarea i-au pus pe oameni în dependenţă unii de alţii, la scara lumii, fără să lămurească valorile. Benedict al XVI-lea argumentează pentru a se conştientiza această situaţie şi a se recunoaşte că “numai cu iubire, luminată de lumina raţiunii şi a credinţei, este posibil să se atingă scopuri ale dezvoltării ce posedă o valoare mai umană şi mai umanizantă” (p. 22-23).
Marele teolog pune accentul hotărâtor pe “dezvoltarea umană (menschliche Entwicklung)” şi propune revenirea la adevăruri mai profunde privind viaţa oamenilor: “încrederea în om pretinde încrederea în adevăr, care este garantul libertăţii (Ioan 8,32) şi al posibilităţii unei dezvoltări umane integrale” (p. 23-24). Este vorba, în situaţia de criză în care ne aflăm, de a realiza “o înţelegere a întregului şi o nouă sinteză umanistă”. în fapt, se arată în Caritas in veritate, “criza ne îndatorează să proiectăm într-un fel nou drumul nostru, să ne dăm noi reguli şi să aflăm noi forme de angajare... Astfel, criza devine o ocazie pentru delimitare şi o nouă proiecţie a viitorului” (p. 47-48). Criza din 2008 ne “provoacă” la a conştientiza dependenţele antropologice ale economiei şi condiţionarea profund culturală şi spirituală a comportamentelor umane.
Multe explorări ale crizei actuale pleacă de la premisa conform căreia criza începută în 2008 nu are doar rădăcini financiare, şi nici măcar economice. în fapt, este o criză ce transcende finanţele şi economia, chiar dacă pe terenul acestora se resimte direct. O cercetare italiană – am în vedere cartea lui Antonio M. Baggio, Luigino Bruni şi Piero Coda, La crisi economica – appello a una nuova responsabilitŕ (Cittŕ Nuova, Roma, 2009) – atrage cel mai energic atenţia asupra faptului că fără “schimbări antropologice şi structurale”, societăţile de astăzi sunt pândite de noi crize. Soluţiile doar financiare sau economice nu sunt suficiente. “La crisi investe la nostra capacitŕ di darci delle regole e di costruire le condizioni perché si possa sviluppare la «vita buona»” (p. 11). Este vorba de a limita “egoismul”, ce caracterizează societăţile modernităţii târzii, dezvoltând “l’amore sociale”, “il bene comune” şi, în fond, de cultivarea “responsabilităţii” pentru funcţionarea întregului.
Este vorba, efectiv, de o schimbare profundă în societate: în vreme ce în societatea modernă evoluţiile pozitive au fost fără asumarea explicită de responsabilitate pentru întreg, în virtutea unor mecanisme oarecum “naturale”, în societăţile modernităţii târzii astfel de evoluţii nu mai sunt posibile fără asumarea “responsabilităţii” pentru funcţionarea societăţii ca întreg. Această responsabilitate este de asumat şi în ceea ce priveşte pieţele şi se concretizează într-o “nouă alianţă” între presă, bănci, economie, societate (p. 44).
într-o explorare anterioară, Niko Stehr, cu Die Moralisierung der Märkte. Eine Gesellschaftstheorie (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2007), a propus considerarea “pieţei” nu doar ca un “schimb de mărfuri”, ci şi ca “schimb de valori” şi reluarea, astfel, a unei perspective datorate lui Georg Simmel. Argumentarea sa ţinteşte să sprijine teza după care problema “urmărilor neintenţionate” ale competiţiilor de pe pieţe se acutizează în condiţiile globalizării, care ne obligă, pe de altă parte, să tematizăm “morala” practicată pe pieţe.
Devine, astfel, necesară o reorientare a teoriilor societăţii, încât să poată fi depăşite două curente. “Teoriile societăţii predominante în perioada postbelică sunt interesate, în primă linie, în concentrarea bunăstării şi neglijează cu totul semnificaţia socială a cunoştinţei. în acelaşi timp, există teorii, precum cele ale societăţii de masă, dar şi ale societăţii post-industriale, care evaluează sceptic urmele sociale ale bunăstării crescânde pentru societate şi sunt convinse de sărăcia bunăstării” (p. 23). Depăşirea însăşi presupune o nouă “educaţie (Bildung)”.
