Această intervenţie pare a fi, totuşi, soluţia într-o societate modernă, în care s-a dovedit deja concludent că economia de piaţă nu are alternativă mai bună.
De câţiva ani s-a şi tras concluzia generală privind mersul istoriei contemporane: „procesul globalizării este, în nucleul său, procesul imitării universale a modelului capitalismului occidental. Acesta este, însă, în principiu, năzuit de marea majoritate a populaţiei lumii, aşadar voit” (Carl Christian von Weizsäcker, Der Grundgedanke über Freiheit. über Kapitalism und Demokratie, în „Merkur”, Sept.-Oct., 2003, p. 811). în acest fel, poate în pofida intenţiilor formulării, trei lucruri distincte, aşadar: criza, economia de piaţă şi capitalismul sunt asumate împreună.
Discuţia despre capitalism nu este tocmai veche. Abia odată cu Werner Sombart (Der moderne Kapitalismus, 1927), termenul a fost folosit pentru a desemna o societate din istorie, noţiunea de „capital” fiind, desigur, mai veche, iar Max Weber (Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus) avea
să-l consacre definitiv. Societatea modernă s-a dovedit a fi identică cu capitalismul, alte proiecte politice (comunismul, corporatismul etc.) eşuând în încercarea de a moşteni modernitatea.
Este însă capitalismul acelaşi? întrebarea nu e nouă, iar de la Eduard Bernstein la Helmut Schmidt şi de la John K. Galbraith la Paul Krugman s-au adus probe că societatea capitalistă este departe de ceea ce au eternizat în personaje pitoreşti Balzac, Dickens sau Lev Tolstoi ori au conceptualizat Max Stirner, Marx, Engels, Lenin sau Lukacs. Angajarea Chinei în reforme de restabilire a proprietăţii private în anii optzeci şi prăbuşirea socialismului răsăritean, în 1989, au creat o nouă situaţie în lume. întrebarea nu mai este dacă capitalismul s-a schimbat, căci, neîndoielnic, a făcut-o. în fapt, cei care manifestau pentru democraţie şi economie de piaţă, în 1989, în Europa Centrală şi Răsăriteană, voiau să se ataşeze societăţii trecute prin New Deal-ul lui Roosevelt sau prin „economia socială de piaţă” din Germania. întrebarea este acum dacă, pe fondul crizei financiare şi economice de astăzi, doar funcţionarea economiei de piaţă este pusă în discuţie sau ceva mai mult decât economia de piaţă: capitalismul, aşa cum este cunoscut în istorie (atât în ipostazele „acumulării primitive a capitalului” sau „societăţii mercantile”, cât şi în ipostaza expansiunii internaţionale, a „societăţii de consum” sau a „societăţii globalizării”).
Unul dintre cei mai prolifici economişti de astăzi, Elmar Altvater, trage o concluzie radicală şi utopică: odată cu crizele financiare existente şi cu previzibila criză a energiilor, care se apropie (căci exploatarea naturii, rentabilă atât de multă vreme, se izbeşte de limitarea zăcămintelor), nu doar funcţionarea economiei de piaţă este în discuţie, ci însuşi capitalismul. în Das Ende des Kapitalismus wie wir ihn kennen. Eine radikale Kapitalismuskritik (Westphälische Dampfboot, Münster, 2006), cunoscutul profesor de la Freie Universität din Berlin analizează pe acest pattern: „Modul de producţie capitalist este un sistem foarte flexibil, dinamic, dar de la început instabil, care prezintă în aceeaşi măsură conjuncturi, precum şi crize economice şi politice ce revin mereu” (p.23). Exemplificările autorului trimit la crizele anterioare celei din 2008, pentru a sprijini teza nevoii de reluare a interpretării raporturilor economice ca relaţii sociale (p. 48) şi a deconstrui până la capăt teoria „sfârşitului istoriei” în dreptul societăţii neoliberale, lansată de Francis Fukuyama (The End of History and the Last Man, 1992).
Argumentele sale, Elmar Altvater le prezintă pe schema datorată lui Fernand Braudel: istoricul francez a argumentat, în studii consacrate „formării sistemului mondial”, că se poate vorbi de un „sfârşit al capitalismului numai dacă sistemul nu mai poate prelua dificultăţi externe şi-i lipsesc alternative credibile, în acelaşi timp”. Elmar Altvater invocă criza „purtătorilor fosili de energie”, în primul rând a petrolului, şi „criza ecologică”, pe de o parte, crizele financiare, economice şi politice, pe de altă parte. Cunoscutul economist consideră că astfel de crize readuc în actualitate problema alternativei istorice.
El se desparte de discursul clasic al anticapitalismului susţinând că numai în „solidaritate” se poate crea o altă economie (p. 179), că revoluţiile” nu mai au caracterul „puciurilor”, ci mai curând al „experimentelor sociale” ce se acumulează (p. 177). Orizontul său este trecerea la „economie de solidaritate (solidarische ökonomie)”, în locul concurenţei actuale, şi la „societatea solară (solare Gesellschaft)”, în locul societăţii axate pe exploatarea rapace a naturii. Elmar Altvater îşi pune speranţa în mişcările ce s-au construit oarecum „dedesubtul” competiţiilor politice actuale. „în Europa şi pe alte continente există deja experienţe lungi cu un al treilea sector, un sector non-profit, compus din asocieri, grupuri de autoajutorare, fundaţii în beneficiul comun, cercuri ale schimbului, instituţii ale minicreditului etc., care se lasă conduse nu de principiul individualist al echivalenţei, ci de principiul colectiv al solidarităţii, de o «orizontalitate deliberativă» a tuturor participanţilor, cum o numeşte Elgue.....” (p. 203).
Odată cu propunerea de înlocuire a „schimbului de produse echivalente” pe piaţă cu „solidaritatea” venim pe pământ. Elmar Altvater a delimitat cu perspicacitate „proprietatea (Eigentum)” şi „însuşirea (Aneigung)”, apoi „economia de piaţă”, „economia de schimb” şi, mai ales, „patru forme de însuşire”: „punerea în valoare”, „plusvaloarea absolută”, „plusvaloarea relativă” şi „expansiunea imperialistă”. Aceste distincţii ar fi putut să dea prospeţime unei analize motivate de explorarea alternativelor istorice. Numai că Elmar Altvater se grăbeşte să tragă concluzia „sfârşitului capitalismului”, câtă vreme aceste distincţii nu sunt exploatate.
Dacă le-ar exploata suficient, el ar trebui să ia în seamă împrejurarea că, dacă capitalismul s-a dovedit crizial, din aceasta nu rezultă că ar exista vreo alternativă la proprietatea privată şi că alternativele nu pot fi cel puţin la fel de criziale. Dovezile istorice arată că alternativele au fost şi mai criziale. Mai cu seamă că, aşa cum Hegel a intuit, societatea modernă însăşi, înainte de toate, este crizială. Iar lămurirea asupra situaţiei istorice în care ne aflăm nu va fi decât utopică, dacă „economia de piaţă” „economia de schimb”, „mişcarea capitalului” nu vor fi clar delimitate, ci sunt topite grăbit sub termenul de „capitalism”. Pe de altă parte, invocarea experimentelor, inevitabil ambigue, din America de Sud şi folosirea ca argument a tezei crizei resurselor fosile nu sunt suficiente pentru a susţine teza sfârşitului unei societăţi, pe care Elmar Altvater o propune.
