Işi încălzeşte apa într-un cazan, iar apoi o toarnă pe rând în lighean, judicios, câte puţin, ca să-i ajungă şi pentru spălat, şi pentru clătit.
In cadru apare şamponul “Urzica“, iar venerabila doamnă oftează prelung şi şopteşte ca pentru ea: “Ehe,... bun şampon era ăla!“ Douã rânduri mai jos, o tânãrã silfidã de mall. De obicei pierdutã între solar, coafor şi magazinul de ţoale, a ales sã îşi afişeze astã- searã noua ţinutã trendy la deschiderea TIFF-ului. Mai ales cã se poate lãuda cã a vãzut un film în premierã pe ţarã, proaspãt venit de la Cannes. îşi trece uşor mâna prin pãrul proaspãt spãlat şi întins cu placa şi îşi aduce aminte brusc cã vãzuse într-un catalog de cosmeticale o mascã de pãr nouã, miraculoasã şi scumpã, pe care musai o va încerca.
între vârstnici nostalgici şi adolescenţi târzii şi ignoranţi se întinde toatã plaja de vârste pentru care “Amintiri din Epoca de Aur“, filmul-omnibus realizat de echipa lui Cristian Mungiu, este, deopotrivã, madlenã delicioasã şi gumã româneascã de mestecat care se sfãrâmã în gurã. A râde de toate nãzbâtiile istoriei, odatã ce epoca a apus, devine, laolaltã, entertainment şi exorcizare, într-o combinaţie confortabilã şi plãcutã. Mungiu rãsfoieşte împreunã cu spectatorul între douã vârste albumul cu pozele alb-negru cu margini zimţate şi îi oferã prilejul de rememorare a lucrurilor de care vrea sau nu vrea sã-şi aducã aminte. Dar are grijã de fiecare datã sã-l alinte pe spectator cu câte o poantã irezistibilã.
în “432“, dl Mungiu relata adevãrul frust, nefardat, în toatã grozãvia lui greu de imaginat. “Amintirile...” refac universul în cheie comic-burlescã, închizând cercul care circumscrie istoria recentã. Bref şi onest. în tot demersul sãu recuperator, e un singur loc unde se strecoarã o minciunicã, nevinovatã şi binefãcãtoare, precum cele ale pãrinţilor unui copil la care vine Moş Crãciun cu cadouri sub brad. Cristian Mungiu e reprezentantul cel mai ilustru al României în lumea mare a filmului, nu doar printre critici sau apropiaţi ai festivalurilor, ci şi între spectatorii de film european de peste tot.
Succesul sãu, tradus în toate limbile pãmântului, este succesul unei Românii care şi-a încheiat socotelile cu trecutul, atâta vreme cât poate sã-i înfrunte adevãrurile brutale şi absurdul cotidian cu seninãtate, umanitate sau umor. Or, în realitate, relaţia dintre români şi propriul trecut e încã incertã, precum ştim: fie încã ne subjugã, fie nu-l cunoaştem, fie ne opreşte, prin strigoii sãi renãscuţi printre noi, sã trãim deplin prezentul şi sã ne construim viitorul dorit.
La 20 de ani de la prãbuşirea Epocii de Aur, nu am vreo îndoialã cã hazul purificator al “Amintirilor” va prinde bine la gusturile spectatorului român, care-i va da ocazia dlui Mungiu sã spunã adevãrul pânã la capãt
