Fusesem prinşi la frontierã, în încercarea de a scãpa de “raiul” pe care ni-l oferea cu prisosinţã statul poliţienesc al lui Ceauşescu.
Pe atunci, în oraş, cînd mai mult de doi tineri se adunau la o cafenea, era, pentru toată lumea clar că se punea la cale o trecere frauduloasă a frontierei, ori la sîrbi, ori la unguri. Cei care alegeau această formă de a se autoexila erau, în marea majoritate a celor pe care i-am cunoscut, refugiaţi de conştiinţă, şi mai rar refugiaţi economic.
Erau aceia care nu aleseseră „rezistenţa prin cultură” şi nici linsul Partidului Comunist şi al şefului Ceauşescu, pentru a-şi justifica laşitatea şi propria carrieră. Mulţi dintre ei sunt acum o mînă de pămînt, ucişi de gloanţele grănicerilor sau muşcaţi de cîinii „paznicilor de la fruntarii”, schingiuiţi cum numai frontieriştii au putut fi, în puşcăriile comuniste.
Când eu şi grupul meu am scăpat fără o zi de puşcărie din cele 8 luni de condamnare, mulţumită loviturii de stat din decembrie 1989, plecarea din România nu mai era decât un vis urât care trecuse. Toţi cei cu care am împărţit atunci “primitorul” arest plin de frontierişti şi cu care am ţinut legătura au făcut la fel. Au rămas în ţara lor, preferând să-şi construiască, deşi mai greu, o viaţă în ţara lor, lângă cei dragi. Dar în ultimii patru ani, rând pe rând, marea lor majoritate, cu ocazia diferitelor şi, uneori, întâmplătoarelor convorbiri pe care le-am avut, mi-au spus, cu tristeţe, că sunt hotărâţi să-şi ia din nou lumea în cap şi să emigreze.
Motivul a fost, în toate cazurile, viteza uluitoare cu care România se îndreaptă spre o nouă dictatură şi spre un nou stat poliţienesc. Iar picătura care a umplut paharul a fost ultima Lege Big brother, cea prin care oficial ţi se pot accesa şi urmări atât telefonul, cât şi corespondenţa. Mai adăugaţi la acestea şi spectacolul public, care nu este decât o altă faţetă a acestui stat quasi-dictatorial şi veţi avea motivele pentru care un om trăitor al “iepocii de aur” timp de cel puţin 30 de ani, acum, la 50, nu pregetă să fugă din nou de dictatură. Cei care erau mici la revoluţie n-au cum să simtă aerul de dictatură, dar, din păcate, o să vadă pe pielea lor ce înseamnă asta.
O să vadă că nu sunt diferenţe între intelectualii care au pactizat cu puterea comunistă şi cei care au făcut acelaşi lucru de patru ani încoace. Că delaţiunile erau şi atunci, şi acum folosite pentru anihilarea duşmanilor regimului. Dar pentru cei care ŞTIU pe pielea lor ce înseamnă arestul, cătuşele, bătaia, ascultatul telefoanelor, delictul de conştiinţă şi folosirea instituţiilor de forţă ale României pentru menţinerea puterii politice nu există decât o cale. Refugiul politic. Pentru noi, cei care am trecut prin asta, e uşor să vedem cum avem din nou telefoanele ascultate, cum s-a format iarăşi o “elită” culturală obedientă mai marilor politici, recompensată ba cu posturi de ambasadori, ba cu cele de parlamentari europeni, cum se fac din nou liste cu cei care critică regimul şi care ar putea să scape de sub “controlul” politic şi care trebuiesc arestaţi, umiliţi şi compromişi în ochii mulţimii.
Că aceştia sunt oameni de afaceri care nu “cotizează”, jurnalişti incomozi sau orice altceva, nu contează. Un nume pe o listă de oameni care trebuiesc “aranjaţi”. O dictatură care se construieşte pe obedienţa instituţiilor fundamentale ale unui stat în care nu se respectă şi nu s-au respectat niciodată Drepturile Fundamentale ale Omului. Nu ne vor rămâne decât exilul şi posibilitatea de a ne adresa forurilor internaţionale, care supraveghează, din fericire, situaţia grotescă în care am ajuns. Poate că acesta a fost destinul nostru, să nu putem trăi normal în propria noastră
Oricum, măcar acum nu ne mai împuşcă nimeni la frontieră şi nu ne mai sfâşie cîinii-lupi special dresaţi pe “fâşie”... Cât despre o nouă “rezistenţă prin cultură” nu poate fi vorba, fiindcă nici atunci, nici acum, deşi n-am avut stofă de erou, n-am fost totuşi atât de laşi...
