Adrian Demian-Groza: USL şi Albă ca Zăpada

Istoria recentă ne-a învăţat că în anii pre-electorali opoziţia încearcă să se unească pe bune, la tribunal, în tentativa de a prelua puterea cel târziu la următoarele alegeri.

Prietenia afişată între foşti adversari, ce reprezintă deopotrivă dovezi de pragmatism şi aparentă responsabilitate, s-a transformat, de fiecare dată, într-o păruială pe cinste la puţin timp după câştigarea alegerilor. Cauzele profunde, structurale ale neînţelegerilor au fost două, mari şi late, în toate cazurile. Dacă “social-liberalii” nou apăruţi le vor înţelege la timp, au şanse mari să guverneze bine mersi cel puţin în cei 8 ani în care şi-au propus şi să-i trimită pe închipuiţii “populari” într-o opoziţie veşnică.

Întâi de toate, alianţele politice au fost percepute în straturile inferioare ale partidelor componente ca o căsătorie de convenienţă, încheiată pe termen limitat, pe care toţi abia o aşteptau să expire. Îndeobşte oamenii de la talpa partidelor simt puternic apartenenţa la o comunitate politică, în ciuda diluării lor ideologice de dată mai mult sau mai puţin recentă. Poate tocmai de aceea membrii partidelor adverse se identifică mai degrabă în opoziţie cu adversarii decât ca exponenţi ai unor curente de gândire sau ai unor practici politice sau de guvernare.

Cum nici după parafarea alianţelor acestea nu-şi căpătau, de cele mai multe ori, o culoare doctrinară distinctă, netezirea asperităţilor se făcea anevoios, iar uneori indivizii nu reuşeau să treacă niciodată peste incompatibilităţile care le conturau identitatea până mai ieri. Odată ce duşmanul comun, care şi înlesnise formarea alianţei, va fi fost doborât, acel câmp electromagnetic care să apropie decisiv polul plus cu polul minus dispărea, iar blocul politic ce păruse inexpugnabil ajungea făcut ţăndări. Convenţia Democrată, luată separat, dar şi coaliţia de guvernare care s-a alcătuit în jurul său după instalarea lui Emil Constantinescu la Cotroceni a suferit din plin de acest sindrom al pierderii identităţii de bloc politic, prin pierderea adversarului comun. Soluţia: construcţia identitară în jurul unor credinţe doctrinare ferme, cu care să poată cădea de acord chiar şi cei care se considerau până de curând adversari ireconciliabili. USL pare că a omis cu desăvârşire acest pas, până acum.

Al doilea neajuns al alianţelor noastre a fost personificarea excesivă a mesajului transmis publicului, adică impunerea unei echivalenţe între blocul politic şi un număr limitat (de multe ori unul singur) de reprezentanţi charismatici ai săi. Electoral, tactica poate da roade şi conduce la îndeplinirea obiectivelor imediate. Însă, pe termen mediu şi lung, personalitatea charismatică a liderului înghite tot, liderii de rang secund resimt frustrări tot mai acute, iar masa de activişti şi votanţi se poate scinda pe criteriul simpatiei/antipatiei pentru lider. Indiferent de calităţile sau defectele intrinsece ale acestuia, liderul îşi parcurge ciclul implacabil al măririi şi decăderii, iar la sfârşit totul rămâne pustiit - atât din perspectiva leadership-ului, cât şi sub aspect doctrinar.

Un astfel de partid/alianţă simte că nu are nevoie de doctrină, simte că valorile şi credinţele cuprinse într-un set ideologic discret ar încorseta tocmai forţa simbolică hipnotizantă a liderului, aşa că nu îşi pun nici o clipă problema incoerenţei şi debilităţii mesajului lor. Alianţa DA a păcătuit din plin la acest capitol, de la naşterea sa şi chiar după ce a încetat să existe altfel decât ca hârtie neînsemnată într-un dosar de tribunal. Traian Băsescu a devorat simbolic totul, iar acum PDL este pustiit şi abia mai răsuflă spasmodic. Ideologic, putem admite că Alianţa DA s-a identificat, cel mult, prin marota cotei unice şi prin mesajul justiţiar şi necruţător cu infracţionalitatea. De îndată ce lupta pentru resurse în interiorul blocului aflat la putere a început să fie percepută ca dezechilibrată, din pricina influenţei liderului charismatic, curentul de opinie contrară a prins tot mai mult cheag şi conflictul s-a soldat cu o ruptură iremediabilă între foştii aliaţi.

Finalmente, o privire retrospectivă ne îndreptăţeşte să enunţăm problema în termeni compleţi: în lipsa unui fundament doctrinar solid şi adus la un numitor comun, alianţele conduse de un lider charismatic explodează în mijlocul luptei acerbe pentru resurse. De această dată, soluţia nu mai reprezintă doar componenta de coerenţă ideologică, ci apare mult mai complexă: o transformare a însuşi sistemului politic, o recalibrare a pârghiilor de control reciproc între diferitele niveluri de autoritate ale statului, în aşa fel încât instituţiile, nu persoanele, să se afle în nodurile reţelelor de putere şi la capetele circuitelor de bani publici. Or, despre asta nimeni nu are chef să povestească. Cei de la putere sunt mulţumiţi că îşi pot satisface uluitoarea rapacitate, măcar până la alegeri, cei din opoziţie ştiu că le va veni rândul, iar publicul înţelege prea puţin din avantajele aduse de puterea instituţionalizată, de instanţele abstracte învestite cu putere, tocmai pentru a nu se mai supune pulsiunilor abuzive ale indivizilor ajunşi în poziţii decidente.

Teamă mi-e că USL nu e decât o adunătură de pripas a unor indivizi hotărâţi să ajungă la putere şi la resurse, bucurându-se de slăbiciunea instituţiilor unui stat incapabil să se mai apere pe sine. Aşa cum discursul de acum vizează schimbarea unor indivizi din fruntea unor instituţii (Guvern, Preşedinţie), nu am motive să cred că, ajunşi la putere, vor fi dispuşi să îşi schimbe paradigma şi să opteze pentru întărirea reală a instituţiilor. Ca să nu mai spunem că, în diverse situaţii, au căzut sub tirul diatribelor lor instituţii pe de-a-ntregul, cum e cazul DNA, pe care şi-o doresc desfiinţată, pe baza mitului televizual că ar fi controlată exclusiv de Traian “Ucigă-l toaca” Băsescu. Mai mult decât până acum, riscul ca scindarea să se producă violent este cu atât mai mare cu cât USL beneficiază de mai mulţi lideri ce se doresc charismatici, iar conflictele au şi început, cu cerneala umedă pe protocolul abia semnat.

Cu un început împiedicat, şovăielnic, fără o substanţă concretă alta decât violentul mesaj negativ la adresa actualei puteri, USL se va dezumfla zgomotos, poate chiar înainte de a reuşi măcar îndeplinirea primului obiectiv, cel al câştigării puterii. Totuşi, şansele lor stau în cei câţiva (puţini) politicieni capabili să gândească mai departe de ziua de azi. De pildă, se va găsi, poate, cineva care să scoată de la bibliotecă un document, “Spre normalitate”, scris acum aproape 10 ani de un tânăr prim-ministru ambiţios, erudit, vanitos, vânător, colecţionar de tablouri şi crescător de găini ouătoare, dar dotat cu un inefabil simţ politic şi cu calitatea rară de a gândi politica în termeni doctrinari. Poate că liniile programatice inspirate din “a treia cale”, care i-a inspirat documentul, îi vor strânge pe toţi în jurul ideii că un concept precum “buna guvernare” trebuie să fie tot ce contează, în timpurile noastre, când - spune lumea - ideologiile trag să moară.