Adrian Marino: un succint exerciţiu de memorie

În întâlnirile derulate săptămânal, în fiecare luni, la ora 11:00, pe care le-am avut cu A. Marino în ultimii ani ai vieţii sale, acesta aborda recurent teme care îl frământau sau pe care voia să şi le clarifice şi să şi le indexeze printr-un act de bilanţ sui-generis.

Enumăr doar câteva dintre acestea, pe care le relua cu insistenţă. A regretat faptul că a scris “Hermeneutica” lui Mircea Eliade (1980), deoarece cartea urma să fie “instrumentalizată” de regimul politic comunist în vederea unei înţelegeri sau a unui pact cu Mircea Eliade, ce urma să fie asociat la dosarul care îi cauţiona lui Nicolae Ceauşescu obţinerea premiului Nobel. Acest aspect îl relatează şi în jurnalul său, dar ceea ce nu afirmase explicit în jurnal era faptul că el, impenitentul raţionalist, dorea să se detaşeze de un autor şi de un domeniu ce aparţineau “spiritualismului” mistagogic şi religios.

 

Această detaşare s-a accentuat tot mai mult după polemica din 2003 cu ucenicii mistagogiei de la Păltiniş, “cei care – după cum îmi spunea A. Marino – vedeau îngeri şi la lumina zilei”.

 

în al doilea rând, în virtutea aceluiaşi spirit critic, vitupera împotriva dimensiunii lirice a creaţiei literare româneşti. îşi exprima nemulţumirea faţă de pletora poetică ce domina literatura şi care echivala sau confirma aserţiunea că românii sunt un popor de poeţi.

 

în al treilea rând, îşi etala cu o adevărată eliberare şi izbăvire renunţarea la preocupările sale de critic şi istoric literar, de teoretician al literaturii. Se revendica şi se aloca cu entuziasm în ultimii săi ani de viaţă istoriei ideilor. S-a apropiat prin lecturi sistematice de zona istoriografiei, de cercetările şi contribuţiile istoricilor privind reconstituirea în detaliu a istoriei libetăţii la români. De fapt, ultima lui carte trebuia să fie expresia acestui domeniu de cercetare, adică a ideii de libertate la români, domeniu care l-a angajat cu un elan şi o dăruire tinerească de admirat.

 

Descoperea în studiile istoricilor secvenţe de acţiuni şi de gândire politică proeuropeană şi prodemocratică în condiţiile în care autori de azi (subţirimi intelectuale îngâmfate şi suficiente) nu văd în istoria românească decît bizantinism epigonic, fanariotism lecturat superficial şi stereotipic, balcanism venal şi futil. Cel care a decupat cu admiraţie şi uimire din istoria românească elemente de înaltă gândire, modernă, liberală, proeuropeană nu a făcut altceva decât să personifice un patriotism luminat, sau altfel spus, de a pregăti o lecţie “marinistă” a patriotismului responsabil şi bine temperat.

 

 Trebuie să înţeleagă toţi cei de azi că această preocupare sau fascinaţie a lui A. Marino pentru ideea de libertate la români vine din partea unui om care a cunoscut timp de foarte mulţi ani închisorile comuniste şi pentru care elogiul sau admiraţia libertăţii sunt de la sine înţelese. Numai un om care a cunoscut robia poate să înţeleagă în mod real  ce este libertatea. Tocmai de aceea, în fiecare dimineaţă, asumându-mi lecţia despre libertate a lui Adrian Marino, îi salut figura dintr-o fotografie  pe care o am în birou, fotografie ce îl reprezintă ca deţinut cu numărul de înmatriculare aferent, din perioada detenţiei de la Aiud. Este o fotografie tulburătoare prin contrapunerea ei cu un om a cărui operă a fost un omagiu adus libertăţii.

 

Elanul şi bucuria aparte pe care i-o ofereau munca de cercetare distonau în ultimii ani ai vieţii cu durerea fizică pe care o resimţea la mâna stângă, obosită, îndelung exersată ca un veritabil tetrapod cu care îşi ţinea miile de cărţi pe care le-a lecturat. Urmele fizice ale nevoinţelor lecturii se arătau din ce în ce mai pregnant. Toate aceste dureri fizice şi le conştientiza deopotrivă ca dureri produse într-un Cluj reumatismal, cu un climat neprielnic, climat în care îşi proiecta solitudinea şi exilul.