DISTRIBUIE
O ştire aparent excentrică a trecut, cred, neobservată pe ecranele televiziunilor de ştiri.
De obicei, astfel de situaţii descrise în imagini, la sfârşit de săptămână, când pe scena politică sau socială a ţării nu se întâmplă mare lucru, trec adesea neobservate, deşi prin ineditul lor ne dau teme de gândire mult mai grave decât oricare alta. Sâmbătă pe la ora prânzului ne-a fost prezentat un artist plastic american, care afirma că lucrurile, gesturile pe care le lăsăm în urmă sunt, adesea, mai importante decât ceea ce privim înaintea noastră. Mai importante decât drumul înainte, cu întâmplările şi oportunităţile lui. Şi, ca aceste imagini să fie percepute în timp real, artistul, cu preţul unor suficient de mari sacrificii fizice, a trecut la aplicarea în partea parietală a craniului a unei camere video. O cameră video de dimensiuni mici, însă cu un suport metalic fixat în pielea capului. Pentru asta, spunea artistul, a trebuit să apeleze la mai mulţi artişti în arta tatuajului pentru acest delicat “implant”. Astfel, omul a realizat o sincronizare perfectă, cel puţin la nivel ideatic, între mersul înainte, ca acţiune dictată de paşii care au lăsat în urmă o anume situaţie.
O parabolă extrem de interesantă, dacă ne gândim că sunt extrem de puţini oameni pe această planetă care ştiu că mersul înainte nu se rezumă la a pune un pas înaintea celuilalt şi că “a merge înainte” înseamnă, înainte de toate, a şti ce ai lăsat în urma ta. Suntem, aceia care mai avem în noi o brumă de conştiinţă, cred eu, captivii imaginii pe care am distrus-o, într-un fel, prin însuşi gestul asumării unui pas în faţă. În faţa cui? Ar putea întreba cineva impresionat de profunzimea ideii... Ce se distruge în urma ta când ai hotărât să faci un pas înainte? Cât de mult contează cadavrele pe care calci, florile pe care le ucizi, imaginile pe care vrei să le ştergi uneori, lăsând în spatele tău chipul unei disperări? Actele noastre au un trecut şi un viitor sau sunt doar stări pe care le putem depăşi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic? Fiecare pas, fiecare imagine pe care ai strivit-o sub picioarele tale este sau nu un pas înainte?
Locurile frumoase, oamenii, viaţa pe care trebuie să ţi-o trăieşti se află în faţa ta sau tocmai ai trecut de ea, amăgit de lungul drum pe care îl mai ai de străbătut? Imaginea unui om între ceea ce lasă în urmă şi ceea ce are de străbătut înainte este, întrucâtva, similară cu cea a unui ceas purtat la mână, un ceas inventat de Julio Cortazar, ale cărui limbi încep să se rotească înapoi, cu o viteză ameţitoare, de neoprit, până când, în nebunia lor, încep să “sape” în cadranul metalic pe care îl distrug şi, în final, mâna celui care îl poartă şi care înnebuneşte... Această parabolă - a unui timp care nu mai are limitele obişnuite, a timpului pe care “l-ai trecut”, a altui timp care se va consuma, sufocând amintiri, oameni, minuni neînţelese şi nevalorate - este însăşi esenţa trecerii umane pe acest pământ. Dacă mai adăugăm la toate astea imaginile “trecute” fotografiate de imaginaţia esenţială fotografului din “Blow-up”, oamenii, femeia aceea misterioasă din parc, dispărând, pur şi simplu, în adâncul unei fotografii, pentru oricare din prezenturile posibile, nu avem decât o imagine. Aceea a celui de-al treilea ochi care poate fi, foarte bine, “ochiul sufletului”.
Acel ochi pe care puţini îl au, din nefericire, ochiul cu care cântăreşti trecutul judecându-ţi propriile gesturi şi hotărâri. Al treilea ochi, mai ales un ochi al memoriei, care uneori, foarte rar, lăcrimează fals. Dar aici avem mai multe categorii de oameni: pe de o parte, aceia care, pur şi simplu, nu au din naştere acest ochi. Pentru ei totul e posibil, totul poate fi făcut, pentru că “viaţa mege înainte”. Apoi, ar fi aceia care nu-l au, dar mimează putinţa de a vedea trecerea în timp real. Sunt cei care regretă, cei cărora le pare rău, dar care, de asemenea, pot trece peste orice, fiindcă şi pentru ei “viaţa le rezolvă pe toate”. Şi ar fi apoi cei asemeni americanului despre care v-am vorbit: aceia care sunt atenţi la trecerea lor şi, mai ales, la ce rămâne după ce ei au trăit într-un prezent acum trecut; cei care au acel ochi în plus, chiar dacă tot timpul cât trăiesc pe lumea asta el, ochiul, este inundat de lacrimi...
O parabolă extrem de interesantă, dacă ne gândim că sunt extrem de puţini oameni pe această planetă care ştiu că mersul înainte nu se rezumă la a pune un pas înaintea celuilalt şi că “a merge înainte” înseamnă, înainte de toate, a şti ce ai lăsat în urma ta. Suntem, aceia care mai avem în noi o brumă de conştiinţă, cred eu, captivii imaginii pe care am distrus-o, într-un fel, prin însuşi gestul asumării unui pas în faţă. În faţa cui? Ar putea întreba cineva impresionat de profunzimea ideii... Ce se distruge în urma ta când ai hotărât să faci un pas înainte? Cât de mult contează cadavrele pe care calci, florile pe care le ucizi, imaginile pe care vrei să le ştergi uneori, lăsând în spatele tău chipul unei disperări? Actele noastre au un trecut şi un viitor sau sunt doar stări pe care le putem depăşi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic? Fiecare pas, fiecare imagine pe care ai strivit-o sub picioarele tale este sau nu un pas înainte?
Locurile frumoase, oamenii, viaţa pe care trebuie să ţi-o trăieşti se află în faţa ta sau tocmai ai trecut de ea, amăgit de lungul drum pe care îl mai ai de străbătut? Imaginea unui om între ceea ce lasă în urmă şi ceea ce are de străbătut înainte este, întrucâtva, similară cu cea a unui ceas purtat la mână, un ceas inventat de Julio Cortazar, ale cărui limbi încep să se rotească înapoi, cu o viteză ameţitoare, de neoprit, până când, în nebunia lor, încep să “sape” în cadranul metalic pe care îl distrug şi, în final, mâna celui care îl poartă şi care înnebuneşte... Această parabolă - a unui timp care nu mai are limitele obişnuite, a timpului pe care “l-ai trecut”, a altui timp care se va consuma, sufocând amintiri, oameni, minuni neînţelese şi nevalorate - este însăşi esenţa trecerii umane pe acest pământ. Dacă mai adăugăm la toate astea imaginile “trecute” fotografiate de imaginaţia esenţială fotografului din “Blow-up”, oamenii, femeia aceea misterioasă din parc, dispărând, pur şi simplu, în adâncul unei fotografii, pentru oricare din prezenturile posibile, nu avem decât o imagine. Aceea a celui de-al treilea ochi care poate fi, foarte bine, “ochiul sufletului”.
Acel ochi pe care puţini îl au, din nefericire, ochiul cu care cântăreşti trecutul judecându-ţi propriile gesturi şi hotărâri. Al treilea ochi, mai ales un ochi al memoriei, care uneori, foarte rar, lăcrimează fals. Dar aici avem mai multe categorii de oameni: pe de o parte, aceia care, pur şi simplu, nu au din naştere acest ochi. Pentru ei totul e posibil, totul poate fi făcut, pentru că “viaţa mege înainte”. Apoi, ar fi aceia care nu-l au, dar mimează putinţa de a vedea trecerea în timp real. Sunt cei care regretă, cei cărora le pare rău, dar care, de asemenea, pot trece peste orice, fiindcă şi pentru ei “viaţa le rezolvă pe toate”. Şi ar fi apoi cei asemeni americanului despre care v-am vorbit: aceia care sunt atenţi la trecerea lor şi, mai ales, la ce rămâne după ce ei au trăit într-un prezent acum trecut; cei care au acel ochi în plus, chiar dacă tot timpul cât trăiesc pe lumea asta el, ochiul, este inundat de lacrimi...
DISTRIBUIE
Comenteaza
