De patru secole încoace, omenirea are o ciudată înclinare de a globaliza conflictele. Primul război cu această vocație a fost mult mai devreme de 1914, mai precis între 1754 și 1763, fiind cunoscut și ca „Războiul de 7 ani". El a opus Anglia și Franța, dar prin implicarea Portugaliei, Spaniei, majorității statelor europene, a Rusiei și a Imperiului Mogul (India), războiul s-a întins pe trei continente, ajungând în treacăt în Africa, și a dus la o rescriere semnificativă a hărții politice a mapamondului. Franța a pierdut aproape în întregime întinsele sale colonii din America de Nord, și învingerea sa a deschis drumul coroanei britanice spre colonizarea completă a vastului subcontinent indian.
Următoarele două conflagrații mondiale au avut contribuția lor majoră la evoluția hărții politice a planetei. Al doilea război mondial (dacă începem socoteala din 1763) a dus la prăbușirea a două majore imperii europene (Austro-Ungaria și Rusia), în timp ce al treilea a avut drept rezultat destrămarea definitivă a imperiilor coloniale ale puterilor europene, fie ele învingătoare sau învinse în războaiele precedente.
După numărătoarea mea, am avut până acum patru războaie mondiale. Dar, pentru a nu tulbura pe cei cu idei stricte legate de istorie, am să admit că au fost doar două până acum, și că următorul va fi al treilea. Vai de mine, dar ce tocmai am spus? Cum de a ajuns să ne bântuie spectrul celui de-al treilea război mondial? Este foarte simplu: este un subiect de actualitate, fiindcă după decenii de defilat cu flori la arme și de trăit în dulce prosperitate, zăngănitul armelor se aude tot mai insistent, și puterea de distrugere a acestor arme este atât de mare, încât orice conflagrație generalizată are potențial letal nu numai față de umanitate, ci față de întreaga viață de pe planetă.
După programe binevoitoare de dezarmare nucleară, conduse de cele două super-puteri nucleare, părea că pericolul nuclear este departe de viețile noastre. Dar nu este nicidecum așa: feriți de ochii vigilenți ai opiniei publice, specialiștii în tehnologie militară lucrează febril la întreținerea și modernizarea arsenalului nuclear al umanității. Teroarea nucleară s-a retras discret în silozuri bine păzite de ochii lumii, iar sistemele de transport și ghidare au devenit adevărate bijuterii tehnice, capabile să ducă cu precizie la orice destinație încărcături cu putere explozivă de 80-100 ori mai mare decât bomba care a distrus Hiroșima. Desigur, teroarea globală a devenit întrucâtva mai mică, fiindcă la această dată pe suprafața planetei sunt active aproximativ 16.000 de încărcături nucleare (în timp ce la apogeul războiului rece numărul lor era de aproximativ 75.000). Dar posibilitatea de a trimite mai precis încărcături mult mai distructive, și de a le proteja mai eficient în timpul loviturii, face acest parc nuclear de 5 ori mai mic la fel de periculos decât pădurea de rachete cu ogive nucleare care împânzeau planeta cu 25 de ani în urmă.
Să nu uităm: acest potențial nuclear înseamnă o putere globală de distrugere de aproape un milion de ori bomba de la Hiroșima. Chiar dacă nu echivalează ca putere distructivă cu asteroidul care a pus capăt domniei dinozaurilor, aceste încărcături nucleare pot cauza efecte devastatoare pentru umanitate, prin felul în care ar împiedica funcționarea complicatei civilizații umane. Este de la sine înțeles că războiul nuclear ar viza cu precădere țările dezvoltate, Europa fiind o destinație predilectă a unui astfel de atac, datorită și amplasării la fruntariile ei a scutului antirachetă, pe care Rusia îl percepe drept un act extrem de neamical (rezultatul fiind amplasarea de rachete în enclava Kaliningrad, foarte aproape de aceste fruntarii). Europa -deci și România- ar fi extrem de afectată de o conflagrație nucleară, fiindcă întreaga sa civilizație este extrem de fragilă, datorită soluțiilor tehnologice sofisticate, care nu au fost gândite să continue să funcționeze în caz de distrugeri belicoase. De 70 de ani încoace lumea civilizată, adunată sub fragila umbrelă a NATO, a trăit ca și cum un război mondial nu ar mai fi posibil.
Este de la sine înțeles că lipsa de clarviziune a SUA (ferește-ne doamne de Trump, că de dușmani ne apărăm și singuri!), precum și orgoliile rănite ale Rusiei nu sunt de natură să diminueze tensiunea dintre cei doi rivali, care-și încordă mușchii de ani de zile. Prin intervenția în războiul sirian Rusia dorește să-și reafirme capacitatea de jucător geopolitic global, lucru care deranjează la culme pe americani, care mai sunt tulburați de puterea și pretențiile în creștere ale Chinei și Indiei, care par să se alieze mai degrabă cu Rusia decât cu nepoții Unchiului Sam. Mai de curând, în zonele baltice și pontice Rusia și-a creat deja o superioritate tactică regională, care-i dă un avantaj strategic în fața NATO.
Într-un cuvânt, chiar dacă nu ne vine să credem, situația geopolitică este extrem de complicată, și zăngănitul armelor poate produce scântei, care nici una, nici două, pot ușor sări direct în butoiul cu pulbere. Așa s-a ajuns ca, de curând, hackerii Anonymous să dezvăluie că pentru Pentagon al treilea război mondial (nu, n-am să-l scriu cu majuscule, un astfel de „eveniment" merită cele mai mici minuscule...) este iminent. Ei mai adaugă: „[...] ai un guvern care operează fără nici un fel de limită, care militarizează politica și care își vede propriul popor ca pe un inamic..." Cu doar o săptămână înaintea lor, Mihail Gorbaciov a declarat că lumea a ajuns într-un punct extrem de periculos.
El are, desigur, dreptate. O coaliție internațională, condusă din umbră de americani, a pornit lupta finală împotriva ISIS, închipuindu-și că aceștia vor fi extrem de afectați dacă vor pierde teritoriul pe care îl controlează în prezent. Un prim rezultat în caz de victorie va fi acela că peste lumea civilizată se va abate roiul înfuriat al viespilor teroriste înfometate de răzbunare, înrăite în ura lor împotriva ghiaurilor. Iar lumea civilizată, cu precădere Europa cea slăbită de propriile-i neputințe și nereușite, va comite greșeli care pot declanșa dezastrul pe teritoriul propriu.
Un important personaj din istoria politicii americane, Henry Kissinger, spunea: „Dacă nu auzi tobele războiului, înseamnă că ești surd". Pentru noi, în România cea pierdută în anexele tratatelor care hotărăsc soarta națiunilor planetei, aceste tobe par să sune mai grav și mai apăsat. Situația noastră este una dintre cele mai complicate, fiind plasați în prima linie a unui eventual război, așa că trebuie să urmărim cu maximă atenție bubuitul tobelor de război.
