Alba-neagra cu fişa postului prezidenţial

Vor fi necesare, pentru diminuarea acestora, eforturi considerabile, unele dintre acestea materiale, care vor subţia şi mai mult bugetul. În acelaşi timp, această criză regională, care ameninţă să se transforme într-o criză globală, înseamnă şi o teribilă oportunitate pentru România. Putem câştiga. Putem valorifica, chiar şi la maximum, aparenta vulnerabilitate. Faptul că suntem un stat de graniţa între NATO, Imperiul Rus şi zona aflată în dispută. Când Traian Băsescu a afirmat, zilele trecute, că va solicita ca România să devină parte a importantelor negocieri care vor avea loc cu Rusia pentru clarificarea situaţiei din Ucraina, a procedat legitim. Şi inspirat. Nu persoana lui Traian Băsescu, pe care o dispreţuiesc profund, contează în această ecuaţie. Ci pur şi simplu reprezentarea statului român.

După Polonia, România este cea mai importantă ţară din regiune. Şi cea mai mare. După comunitatea rusă din Ucraina, cea mai importantă comunitate este cea a românilor. Sunt circa 400.000 de români, declaraţi ca atare. Nu ştim câţi sunt nedeclaraţi. Nu avem o statistică exactă a familiilor mixte. Dar această semnificativă minoritate, ale cărei interese statul român este îndreptăţit să le protejeze, faptul că avem o graniţă destul de lungă cu Ucraina, dispunerea pe teritoriul României a unor baze americane în proces de creştere şi, în fine, statutul pe care îl avem, de ţară riverană la Marea Neagră şi distanţa extrem de mică care ne separă de Ucraina ne îndreptăţesc să pretindem un rol cheie în negocierile care, sperăm, vor asigura în final pacea în regiune.

Este adevărat că preşedintele Traian Băsescu este cel care a lansat oficial această temă. A statutului de negociator al României. Ceea ce nu înseamnă că nu are şi răspunderea unui eventual eşec. Dacă Bucureştiul nu obţine dreptul de a se aşeza la masa tratativelor alături de puterile garante, în 1994, ale independenţei Ucrainei, atunci vom considera, pe bună dreptate, că ne aflăm în prezenţa unuia dintre cele mai mari eşecuri ale diplomaţiei româneşti. Dacă eventualul succes va trebui împărţit de Traian Băsescu cu ceilalţi decidenţi din România - prim-ministrul, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, ministrul Afacerilor Externe şi ministrul Apărării - oricât ar părea de straniu, un eventual eşec va trebui să fie decontat, exclusiv, de acelaşi Traian Băsescu.

Din simplul motiv că, în raport cu un eveniment atât de grav cum este înfruntarea, de acum nu numai politică, ci şi armata, de pe teritoriul statului vecin, Traian Băsescu a evitat să facă anumiţi paşi esenţiali. Primul şi cel mai important ar fi fost elaborarea unei strategii proprii a României, evident, în consens cu angajamentele noastre externe şi, în primul rând, cu parteneriatele euroatlantice.

Care este specificitatea obiectivelor legitime pe care Bucureştiul ar trebui să le urmărească în fiecare etapă a derulării evenimentelor din zona geopolitică aflată în conflict, indiferent în ce direcţie s-ar îndrepta acesta? Care sunt scenariile specifice, elaborate de către români şi care vizează interesul românesc? Unde şi când au fost elaborate aceste scenarii şi care este consensul realizat pentru susţinerea lor? La toate aceste întrebări din ce în ce mai dramatice, pe măsură ce se precipită evenimentele politice şi militare din Ucraina, Traian Băsescu este incapabil să dea un răspuns.

În mod normal, Ministerul Apărării şi Ministerul de Externe, că să nu mai vorbim de comunitatea serviciilor secrete, ar fi trebuit să ofere unui organism de decizie toate informaţiile necesare, însoţite de propuneri, de scenarii alternative şi de simulări. Cine ar fi trebuit să fie acest organism de decizie? În prima etapă, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Care, atenţie, nu s-a întrunit. Deşi Traian Băsescu susţine că s-a întrunit. În realitate, el a convocat la Cotroceni doar o componentă CSAT, respectiv serviciile secrete şi, parţial, instituţiile de forţă. Componentă politică, reprezentată în principal de prim-ministru, de ministrul de Externe şi de ministrul de Interne, a lipsit. În acest moment, România nu are o strategie unitară.

După ce alternativele unei asemenea strategii ar fi trebuit să fie elaborate la Cotroceni, Traian Băsescu ar fi avut datoria, de fapt, obligaţia elementară, de a face toate eforturile necesare în vederea realizării unui consens naţional în jurul obiectivelor urmărite de România şi a strategiilor de natură să conducă la realizarea acestora. Era necesar un consens al clasei politice. Al societăţii civile. Un consens parlamentar. Era necesară crearea unui curent de opinie, care să asigure o susţinere viguroasă, la toate nivelurile societăţii, a strategiei de urmat.

Toate acestea au lipsit. Şi totuşi, în numele României, un preşedinte demis politic, dar menţinut în fruntea acestei importante instituţii printr-o adevărată jonglerie internaţională a făcut o afirmaţie corectă. Şi-a manifestat o intenţie în sine corectă. S-ar putea să mai aibă timp domnul Traian Băsescu să facă, pe ultima sută de metri, după ce se întoarce din cele două vizite din strainate, dintre care una utilă şi altă inutilă, ceea ce nu a făcut până acum. Dacă va mai fi timp pentru strategie şi conses şi, dacă se va face, atunci el şi România ar putea recupera timpul consumat prin trucuri politice de doi lei, menite să blocheze la mantinelă Guvernul Ponta III. Din păcate însă, nici pe Ponta nu-l aud solicitând, în numele interesului naţional, o strategie legată de Ucraina.