Aceea a saşilor transilvăneni din Sibiu. Străzile noastre din cartier erau curate, aveam în faţa porţilor ronduri de flori delimitate de pietre mai mari, întotdeauna văruite, ca şi teii ce străjuiau marginile drumului. Noi, românii, prinsesem obiceiurile lor, tipicul de a găti, seriozitatea lucrului bine făcut şi chiar limba. Nu era germana pură a filosofiei, dar toţi copiii români din cartier legau fraze în săseşte. De atunci încoace, pentru mine "alles klar!" înseamnă doar un lucru: anume, o afirmaţie de un adevăr zdrobitor, ceva fără putinţa de a fi interpretat, cu un sens indubitabil. Dar cum lucrurile par a se transforma extrem de repede şi de ciudat în lumea asta şi, cel mai adesea, în oameni şi ceea ce înseamnă cu adevărat ei, am avut de curând ocazia să văd că şi sensul acestei expresii care prinde, întrucâtva, chiar esenţa Germaniei şi a poporului ei s-a modificat. "Alles klar!" scria pe un pliculeţ minuscul de hârtie cerată. Fusese mototolit pentru aruncare la coşul de gunoi.
L-am despăturit şi am putut citi în continuare, sub imaginea străvezie a unor ochelari, asemeni celor pentru orbi: "brillenputztuch". Adică, un şerveţel menit să cureţe lentilele ochelarilor. În asta se transformase o întreagă imagine. Am constatat că şi alte expresii sau cuvinte care odată însemnau ceva şi-au pierdut sensul şi iată, odată cu brillenputztuchurile, sunt aruncate la coşul de gunoi. Şi chiar la coşul de gunoi al istoriei. Dar cum se întâmplă, oare, ca sensurile grave şi importante ale actelor vieţii şi, în ultimă instanţă, chiar cel al vieţii oamenilor să se piardă atât de uşor şi pe nesimţite? Cum e posibil să nu mai auzim propriile noastre alarme interioare, să nu reacţionăm, ci să "ne obişnuim" cu sunetul lor strident (fiindcă, sigur, alarmele există într-o formă mai mult sau mai puţin atenuată în fiecare dintre noi) şi să ne trezim goliţi de sensuri majore şi să constatăm că trăim o viaţă care nu este cea pe care am dorit-o, o viaţă care nu (mai) e a noastră?
Cum de am ajuns, totuşi, atât de jos, încât să ne luptăm cu atâta forţă şi să irosim atâta timp pentru a ajunge să trăim într-o mediocritate apocaliptică? Am depersonalizat până şi acest cuvânt, l-am golit de sens. Căci cuvântul "mediocritate" se traducea altă dată prin "mijlociu". Iar din categoria de mijloc oamenii făceau mai repede pasul spre înălţimi. Or, astăzi, imensa masă de mediocri pare predispusă să meargă mai ales în jos, spre "nul" şi spre o nulitate hăhăitoare şi amorfă. Riscul este ca această categorie de oameni care se mulţumesc să vieţuiască "obişnuit" să fie şi majoritară. Gilles Deleuze spunea undeva că majoritatea este cea care exclude pe toată lumea. Probabil, avea în vedere mersul implacabil spre prăbuşire al unei societăţi care încearcă simulacre în locul esenţelor. Trăim în Lumea asta care tinde să folosească din ce în ce mai multe surogate.
Viaţa însăşi se poate trăi ca un surogat. Mă uit, uneori, în restaurantul unde mai iau masa, cum la ora prânzului apar grupuri de tineri de la multinaţionale: îmbrăcaţi în uniforma "business", râd de glume ieftine şi uşor scabroase, se agită, fac fotografii cu aparate de fotografiat tip "săpunieră", care se transformă în amintiri de la masa de prânz a unor tineri îmbrăcaţi în "uniformă", care îşi imaginează că într-o zi vor fi cine ştie ce şefuleţi de ramură, de birou, de computer, într-o companie care se va ocupa de tot ce înseamnă viaţa lor. Tineri care aparţin unei generaţii mediocre rămaşi din accident sau din lipsă de asumare captivi într-o ţară care îi uniformizează. Vor trăi, din păcate, un surogat de viaţă, cu mici bucurii, cu clubbing, cu malluri Starbucks şi McDonalds, iubiri mici şi dezamăgiri care seamănă cu toate între ele.
Există, mai nou, surogate şi pentru cuvinte. Sunt nişte măşti hidoase, "emoticon", simulacre de chipuri umane care ba plâng, ba râd de se prăpădesc, ba sunt sau nu atenţi. Există chiar şi o animaţie care imaginează o ghilotinare, y compris capul condamnatului care cade secerat de lama diabolicei maşinării inventate de Guillotin. Dar nu mai există viaţă, cum nu mai există moarte adevărată... Termenii au fost goliţi de sensuri parcă intenţionat. Nu e nevoie decât de "sancta mediocritas", vrem să trăim, fără emoţii mari, fără împliniri, fără vise. Şi, mai ales, fără riscuri! Toate astea ne-ar scoate din mediocritate. Dar ieşirea din mediocru e prin ea însăşi o minune, o iluminare: e nevoie să vezi şi să conservi starea aceea de graţie când realizezi că nu trăieşti, că nu gândeşti, că nu iubeşti. Abia atunci începi să exişti şi să acorzi însemnătate propriilor acte. Am învăţat astfel că viaţa fără intensitate a sentimentelor nu e decât vegetare în gol. Ne-am învăţat să cerem puţin, să ne mulţumim cu puţinul acela care rămâne după ce am scos sensul viu şi misterul din orice.
Din viaţă, din trecerea noastră pe pământ, din moarte, din dragoste. Ne împănăm viaţa cu simulacre ieftine. Ne place viaţa "cazonă", de pluton, de regiment, în care toate experienţele noastre trăiesc DOAR dacă seamănă cu ale altora, cu ale celorlalţi. Ne e frică să trăim altfel, ne e frică de alt fel de comunicare, de alt fel de exprimare a sentimentelor. Ne-am obişnuit să lâncezim în dulcea baltă a grupurilor în care trăim şi în care ne-am "mutat", încercând să fugim de spaime şi de emoţii prea mari. Dacă am pierdut un serviciu, nu-i nimic, găsim altul. Am pierdut o oportunitate de viaţă, nu-i o problemă. Vine alta. Am pierdut un om?
Doar n-o să ne sinucidem: vine altul! Şi atunci, nu e normal că "alles klar" poate să dea până şi numele unui amărât de şerveţel de hârtie de şters ochelari? Şi că viaţa asta poate fi trăită mediocru? "Nope!", mi-ar răspunde, probabil, cei care mai cred că viaţa fiecăruia dintre noi e unică şi irepetabilă... Şi, poate că mi-ar pune pe ecranul computerului, doar aşa, ca să-mi descreţească fruntea, o fată care râde...
