ANALIZA CUPEI MONDIALE: Ce face Europa?

Fiind pe traseul Tarragona-Montpellier-München-Cluj, a trebuit să întrerup pentru trei zile cronicile Campionatului Mondial de Fotbal 2010, care are loc în oraşe ale Africii de Sud.

Din nefericire, nu s-au întâmplat lucruri extraordinare, cu toate că au fost câteva surprize, relative totuşi. Franţa a părăsit competiţia deja din grupă.

Nu credeam că deznodământul va fi atât de rapid, dar am scris, înainte de evenimente, că atacul ei nu va da rezultate. Am scris la începutul competiţiei că Italia are o problemă similară. Ştiam că se va opri, dar estimam că abia în optimi se va petrece acest lucru. Slovacia a grăbit destinul, printr-un joc neaşteptat de bun, după ce în meciul anterior un comentator o numea “echipa adormită”. Două echipe de prim-plan ale lumii fotbalistice din epoca noastră au ieşit foarte devreme, oarecum prematur, din cursa pentru titlul mondial. Ambele vin din Europa.

 

Germania şi-a fructificat valoarea împotriva Ghanei şi a revenit în calcule. Anglia s-a cam chinuit, dar poate oferi de acum surprize, având individualităţi bine exersate. Olanda a trecut cu brio de fiecare adversar şi se proliferează drept candidat serios la titlu. Vom vedea în zilele următoare ce pot alte candidate, precum Spania şi Portugalia. Se pot face însă la capătul tuturor meciurilor, inclusiv al celor de joi seara, câteva reflecţii asupra echipelor europene şi, desigur, asupra echipelor din America de Sud, America de Nord, Africa şi Asia.

 

Fiecare echipă europeană de prim-plan s-a prezentat cu probleme nerezolvate la acest turneu final de Campionat Mondial (cu excepţia Olandei). Arsene Wenger, cunoscutul antrenor francez al echipei Arsenal din Londra, spunea la televiziunea franceză că o formaţie care vine la Campionatul Mondial de Fotbal trebuie să fie astfel pregătită încât să dea goluri mai multe decât adversarii, în orice condiţii. Cred că aşa trebuie gândit. Sub acest aspect privind lucrurile, în afara Olandei, dintre echipele participante doar Brazilia, Argentina, Uruguay trec ştacheta. Aceste echipe au câştigat la turneul final meciurile pe care le-au susţinut, în compania oricui.

 

Ce au făcut celelalte echipe europene? Ştim. De ce s-a ajuns aici? Explicaţia că în Europa campionatele – cel puţin în Spania, Anglia, Italia, Germania – sunt grele, iar jucătorii vin obosiţi la turneul final nu dă rezultate. în definitiv, mulţi jucători sud-americani sunt în campionate europene, dar rezultatele Braziliei, Argentinei, Uruguay-ului, chiar ale Mexicului şi Paraguay-ului sunt diferite. Echipele sud-americane au etalat un fotbal mai creativ, de dăruire şi prospeţime, cu goluri curate, după un joc convingător.

 

A doua explicaţie – aceea după care fotbalul a devenit în multe ţări europene o afacere pe bani mulţi, încât fotbalul ca atare nu contează – nu dă răspuns la problemă. Bani mulţi în fotbal sunt în multe alte ţări, europene şi ne-europene. Explicaţia mai profundă rezidă într-o combinaţie de trei factori: prea redusa şi cam birocratica etalare şi cultivare a inovaţiilor, prevalenţa mentalităţii axate pe proceduri (în dauna preocupării pentru talente inovative) şi redusa, în fapt, preţuire a politicii înnoirii. Nu doar fotbalul suferă astăzi de aceste cauze, dar în fotbal lucrurile se impun mai direct şi mai perceptibil.

 

Presiunea la performanţe în competiţii (campionat european, campionat naţional, campionat mondial etc.) este însă mare, inclusiv în ţările europene. Mai nou, acestei presiuni i se face faţă fără a mai conta major pe pepiniera proprie şi recurgând la importul de jucători. Paradigma o constituie câştigătoarea ligii campionilor europeni, formaţia Internazionale Milano, care nu a mai avut niciun jucător italian în finală, în unsprezecele titular (până şi campionul mondial, Materazzi, devenind rezervă!).

 

După ce Manchester United sau Real Madrid ori Chelsea Londra sau AC Milan s-au înzestrat cu jucători creaţi de alte cluburi, în spiritul unui comerţ nelimitat, o echipă ca Bayern München, care a mai avut strălucire cu generaţia lui Beckenbauer, a trecut la importul masiv de jucători consacraţi, pe seama consacrării de talente din propria pepinieră. Mai nou, chiar echipele naţionale recurg la acest procedeu – cazurile Franţei, Angliei, Italiei, Portugaliei, chiar al Germaniei, mai recent (cu naturalizarea lui Cacau), fiind cunoscute.