Anticorporatistica bine temperată

După protestele bârlădenilor împotriva exploatării gazelor de şist în zonă, Antena 3 a dezbătut vreme de maximum două minute, în seara aceleiaşi zile.

La unison, colegii de USL Ioan Mircea Paşcu şi Sorin Roşca Stănescu au ajuns la două concluzii.

Prima a fost enunţată sub forma unei întrebări retorice: cum naiba au fost adunaţi vreo 5.000 de oameni dintr-un orăşel de 10.000 (sic!), când nici chiar foamea şi nedreptăţile dictaturii Băsescu nu au reuşit să strângă atâţia în ditamai capitala ţării? Vasăzică, nu cumva "agenturili" şi-au băgat coada? Fără să o spună cu subiect şi predicat, dl. Paşcu acuza un soi de complot al Moscovei, menit să zădărnicească tentativa României de a scăpa de monopolul importurilor de gaze de la Gazprom. De cealaltă parte, dl. Roşca Stănescu, întocmai ca personajul celebru al lui Florin Piersic, obsedat de castravete, îi dădea înainte cu teoria că bârlădenii n-aveau nici o treabă cu gazele de şist, că n-au ei de unde să ştie atâtea şi că, de fapt, protestul îl avea drept ţintă pe dl. Băsescu. Că doar el a fost cel care, de la înălţimea funcţiei, s-a trezit iarăşi să-şi exerseze calităţile de lobby-ist, de data aceasta în favoarea Chevron. Asta a înţeles opoziţia USL. Atât, nimic mai mult!

De altfel, forumurile publicaţiilor online sunt deja pline cu argumentele fabricate ale postacilor de profesie, aflaţi acum în simbria binefăcătorilor americani. Ceilalţi, indiferent de argumentele aduse împotriva exploatării gazelor neconvenţionale, sunt ori comunişti, ori agenţi KGB, ori inconştienţi gata să lase ţărişoara la mâna intereselor ruseşti. Şi uite aşa, o dezbatere care putea începe promiţător riscă, iarăşi, să cadă într-un derizoriu neproductiv. Pe măsură ce lumea va ajunge la tot mai puţine informaţii utile şi relevante, propaganda oficială a companiei americane va avea şansa să ne convingă finalmente că gazele emanate din formaţiuni de şist put a ambrozie, iar milioanele de metri cubi de apă utilizată şi contaminată se pot folosi liniştit ca aghiasmă.

Între timp, la doar câteva zile după protestele de la Bârlad, guvernul a decis extinderea licenţei de explorare a Chevron şi pentru perimetrele din Dobrogea, americanii fiind singurii care au căpătat acordul executivului, deşi sunt destule alte companii care au cerut acelaşi lucru pentru perimetre diferite (în special în vestul ţării, în judeţele Bihor, Arad şi Timiş). Un amănunt interesant: informaţia a fost făcută publică de reprezentantul Chevron în România, nu de guvern. Abia ulterior, purtătorul de cuvânt al guvernului, Dan Suciu, a confirmat-o.

Lipsa de transparenţă a americanilor poate fi înţeleasă, până la un punct; ei invocă secretul tehnologic şi patentul asupra metodei. Cu toate astea, în lipsa unor informaţii complete şi coerente, evaluarea riscurilor asupra comunităţilor şi mediului nu se poate realiza. Într-o intervenţie demnă de teatrul absurdului, Tom Holst, directorul pentru România al Chevron, a spus că gigantul american se pregăteşte acum să aleagă locul pentru primele foraje de explorare, că sunt în analiză trei posibile puncte, pe care însă preferă să nu le facă publice, "pentru a nu supune locuitorii la presiuni inutile". În aceeaşi notă, el continuă arătându-se convins că oamenii vor fi de acord că, dacă există rezerve importante de gaze, beneficiile vor fi mai mari decât riscurile.

De cealaltă parte, opacitatea şi stângăcia comunicării factorului politic de la Bucureşti este inadmisibilă şi nu mi-o pot explica altfel decât prin corupţia oficialilor. În ţări ca Germania, Suedia, Franţa şi Polonia, dezbaterea profesională la care participă specialiştii geologi şi petrolişti, alături de oamenii politici chemaţi să creeze un cadru legal, au loc de mult timp. Într-un document al Comisiei Europene din toamna trecută, Bruxelles-ul a arătat necesitatea includerii cetăţenilor şi sectorului ONG într-o dezbatere amplă, la nivel european, care ar trebui să se finalizeze cu un cadru legal comun pentru toate statele membre. De-a lungul timpului, Germania şi Suedia au rămas într-o oarecare expectativă, aşteptând eventualele tehnologii mai puţin poluante, Franţa a interzis orice activitate de explorare sau exploatare, Bulgaria la fel, iar Marea Britanie a suspendat aceste activităţi, în urma unor cutremure produse într-o zonă apropiată unui perimetru exploatat. Doar Polonia continuă entuziast exploatarea, în special în zonele mai sărace din S-E ţării, mânată de câteva estimări anterioare (dovedite mult exagerate) ale Administraţiei pentru Informaţii despre Energie a SUA, care vorbea despre rezerve de 5,3 trilioane de m3, de ajuns pentru indepedenţa energetică a ţării pentru vreo 300 de ani, cum spuneau optimiştii.

Bref, dincolo de multele amănunte care compun peisajul actual al controversei, câteva adevăruri sunt de netăgăduit. România insistă să dea undă verde unei tehnologii despre ale cărei efecte pe termen scurt, mediu şi lung nu există încă date suficiente. Altfel spus, ne punem singuri în avangarda ştiinţei geologice experimentale, pe post de cobai, de dragul unor americani scrobiţi şi al lobby-ului lor nesimţit, la care se pricep atât de bine. Totul se face pe şest, cu speranţa nedisimulată că nu va afla nimeni, că spoliaţii o să se prindă de amanetarea solului, subsolului, apei, aerului şi locurilor de veci abia când nu va mai fi nimic de făcut. Iată cum marţi o obscură companie canadiană a câştigat licitaţia pentru exploatarea zăcământului de cupru de la Roşia Poieni, iar Florin Vlădan, şeful de la OPSPI, instituţia care s-a ocupat de privatizare, ne trânteşte în faţă cu nonşalanţă că nu-l interesează acţionariatul câştigătorului, că statul român nu îi poate impune acestuia nici o condiţie (de continuare sau extindere a exploatării, de păstrare sau creare a unor locuri de muncă, de retehnologizare, de reîmpădurire sau de investiţii în protecţia mediului) şi că, în general, bine că am scăpat de minereu, că aşa ne poruncise FMI-ul, binecuvântat fie-i numele! Aidoma unei ţări din Africa neagră, România va face exporturi de minereuri, pentru că a reuşit să îşi pună complet la pământ toată industria metalurgiei neferoase şi, cu toate că are resurse minerale încă uriaşe, nu are nici un gând să atragă sau să realizeze investiţii serioase şi durabile în acest domeniu. Chiar dacă s-ar întâmpla asta, un stat român atât de slab şi captiv nu ar fi capabil să controleze defel procesele industriale din punctul de vedere al mediului şi ne-am trezi iarăşi în acelaşi punct.

Tot mai mult, România seamănă cu un câmp de încercare. Corporaţiile vin, dau bineţe cui îi primeşte, îndoaie tradiţionalul coltuc de pâine în sare iodată, muşcă puţin, scuipă dezgustat, aşteaptă să i se lustruiască lună şi bec pantoful împroşcat cu propria-i salivă, împarte niscaiva leţcaie pe la şefii de trib şi gata. De acum încolo, rămaşi aici, nu avem decât să învăţăm lecţia aceea supremă cu "interesul naţional", să ne închinăm doctrinelor realpolitik, să ne aşteptăm măririle de pensii şi salarii consacrate în ani electorali şi să rămânem convinşi că orice nenorocire s-ar întâmpla în lume n-are cum să ni se întâmple taman nouă, popor creştin, bineplăcut divinităţii şi principalilor licurici planetari.

La fel ca în fundul adânc al unui continent îndepărtat, oamenii ar trebui să înţeleagă că dreptul la viaţă le-a fost dat, nu şi l-au câştigat. Cu atât mai puţin au dreptul să ceară viaţă pentru urmaşii lor şi pentru pământul pe care ei îl vor locui, cu drept de la stăpânire. Sentimentul dezumanizării în noua zodie a amanetării oricărei avuţii, prezente sau viitoare, mi se pare tot mai acut, tot mai apăsător. Şi mă tem că societatea nu are resursele să rezolve nici măcar ecuaţia prezentului, darmite pe cea a unui viitor cu mult mai greu de înţeles decât trecutul recent şi enigmatic. Iar Grigore Leşe va ajunge tot mai mult profetul unui popor pierdut pe undeva, printre faldurile istoriei scrise zilnic, sub propriii săi ochi: "Nu-i lumină nicării, or murit tăţi ominii".