Într-o expresie demult demonetizată, dar de strictă actualitate, „apa înseamnă viață". Nici unul dintre procesele semnificative ale vieții, începând cu fotosinteza și terminând cu excreția, nu se poate produce în lipsa apei. Apa a fost prezentă de la bun început în țesătura intimă a vieții și tot ce înseamnă viață pe această planetă depinde de apă într-o măsură mult mai mare decât spiritul comun poate să-și închipuie.
Înmulțirea stihinică a umanității, precum și creșterea de necuprins a ceea ce ea însăși numește „putere de consum", „nivel de trai", „prosperitate" sau „confort", au făcut ca în ultimii 50 de ani consumul de apă al umanității să crească de 3 ori. Numai de la începutul acestui an au trecut prin gâtlejurile însetate de apă neapărat îmbuteliată, de băuturi carbogazoase, prin dușuri și căzi, prin chiuvete, pe mașini strălucind de curățenie, prin tot felul de procese industriale sofisticate, 10 miliarde de milioane de litri de apă! O cantitate imensă, toată culeasă din mediul natural și restituită acelui mediu murdară sau „omorâtă" prin procedee industriale nepotrivite naturii delicate a acestei minuni a naturii, alcătuită din doar trei atomi.
Principala cauză a exploziei consumului de apă la scară planetară nu este creșterea consumului direct personal (un om obișnuit din țările dezvoltate, care nu face zi de zi băi cu spumă, nu consumă mai mult de 50 de litri zilnic). Ceea ce a înclinat puternic balanța consumului este activitatea industriosferei, complexul de activități productive prin care omul obține din mediu energia și substanțele necesare satisfacerii nevoilor sale. Din păcate, ceea ce este conceput de oameni drept un mare progres și manifestare a grijii pentru mediu nu este decât o altă formă, față de care încă suntem orbi, de a aduce gravă atingere mediului natural. Este bine cunoscut apetitul lumii „civilizate" pentru formele nepoluante de energie, fapt care a dus la răspândirea puternică a producției de biocarburanților, trâmbițați drept o alternativă „curată" a carburanților fosili. Ceea ce uită să sufle pe trâmbiță entuziaștii suporteri ai biocarburanților este că producerea unui singur litru din această minunăție necesită extragerea din mediul natural și folosirea în complicate procese agricole și industriale a până la 4.000 litri de apă.
Pentru a înțelege disparitățile dintre diferitele modele de utilizare a apei, să menționăm că la scară mondială (ca medie mondială) apa este folosită în proporție de 70% pentru agricultură, 20 % pentru industrie și 10% pentru consumul uman direct. În țările dezvoltate, piramida este puternic răsturnată, o țară ca Belgia alocând 80% din consumul său de apă utilizărilor industriale. Iar piramida are o tendință puternică de răsturnare, prin aceea că numărul oamenilor crește anual cu 80 de milioane, iar goana după prosperitate pare să fi devenit preocuparea de căpătâi a fiecărei ființe umane, lucru dovedit de creșterea consumului mondial anual de apă cu 64 de miliarde de litri.
Toate argumentele de mai sus ne arată că apa devine o resursă din ce în ce mai necesară și din ce în ce mai greu de obținut. Din ce în ce mai greu este de obținut și o apă de calitate; se estimează că în țările „în curs de dezvoltare" 80% din cazurile de boală sunt din cauza calității necorespunzătoare a apei, aceasta provocând direct decesul a 3 milioane de oameni anual. Zilnic, în aceste țări, mor din cauza calității necorespunzătoare a apei, mai ales prin diaree, 5000 de copii - adică, unul la fiecare 17 secunde.
Mai rău de atât, împuținată de creșterea numărului oamenilor și de nevoile lor în perpetuă creștere, apa începe să lipsească. Și de-abia acum începem să înțelegem rafinatul joc de putere între uriașele state din Asia estică și de sud-est. Astfel, înțelegem motivele pentru care China a ținut cu tot dinadinsul să păstreze în stăpânire Tibetul, în ciuda opoziției clare a comunității internaționale: toate fluviile importante care alimentează Asia de sud (Pakistan, India) și de sud-est (Bangladesh, Myanmar, Tailanda, Laos) sunt alimentate din ghețarii Tibetului. Se estimează că 40% din apa disponibilă în aceste regiuni provine din această sursă, aflată sub strict control chinez, și care constituie un formidabil factor de presiune geopolitică asupra vecinilor din sud.
Vecini care sunt extrem de preocupați de securizarea acestor surse de apă. În cadrul unui amplu proiect hidrotehnic început în 2014, China se pregătește să capteze integral apele râului Shigatse, important afluent al fluviului Brahmaputra, pentru a crea un lac cu volumul de 295 milioane metri cubi, ceea ce va permite operarea de capacități de producere energie electrică cu capacitatea de 42 MW, și va face posibilă irigarea a 30.000 de hectare de teren agricol. În felul acesta, fiecare metru cub de apă care este folosit în China nu va ajunge în înfometatele India și Bangladesh, care și-au exprimat deja „profunda îngrijorare" față de această situație. Îngrijorate sunt și Myanmar, Laos și Cambodgia, fiindcă China a anunțat lucrări de amploare pe Salween și Mekong.
Tot suprapopulata Indie are un dosar fierbinte de gestionat la celălalt capăt ale teritoriului național, unde situația explozivă din Kașmir o ține pe picior de război cu Pakistanul. Miza? Controlul asupra apelor (cu precădere Indusul), care coboară din Himalaia, trec prin Kașmirul la care poftește Pakistanul și doar pe urmă se revarsă în fertila vale, unde se înghesuie o bună parte din cele 200 de milioane de locuitori ai țării. După recentul incident din septembrie (19 soldați indieni uciși de militanți pakistanezi), India a anunțat că dorește revizuirea de îndată a acordului din 1960, care reglementa utilizarea apelor comune. Prim-ministrul indian Narendra Modi face declarații belicoase: „Partea Indiei de apă dulce curge în Pakistan. Sunt hotărât să opresc orice picătură din această apă și să le-o dau fermierilor noștri." Și încheie: „Sângele și apa nu pot curge împreună!"
Adevărul este că ele pot să curgă împreună. În definitiv, sângele este alcătuit, în proporție de 60%, din apă. Ceea ce este trist este ca sângele să curgă pentru apă.
