Întâmplarea face că iubitul rege francez (porecla sa fiind „Louis cel prea-iubit"...) a fost cel care a pregătit dezastrul Franței: regalitatea a fost slăbită de frivolitatea sa, finanțele secătuite de poftele sale demăsurate și de acțiunile militare nesăbuite.
Mai mult chiar, în bătăliile primului război mondial din istorie (Războiul de șapte ani, 1754-1763) Franța a pierdut aproape în întregime posesiunile sale din America de Nord, care erau de cel puțin zece ori mai întinse decât posesiunile Marii Britanii. La 15 ani după moartea sa, s-a produs revoluția franceză, netezind drumul spre episodul napoleonian, care a pus punct pretențiilor franceze de mare putere mondială.
Desigur, aceasta nu a însemnat pieirea Franței. Ea a rămas o mare putere militară, economică și culturală. Pretențiile ei de extindere teritorială și jaf colonialist s-au îndreptat cu precădere spre Africa de Nord și spre sud-estul Asiei (Indochina franceză).
De altfel, la 150 de ani de la prima conflagrație cu adevărat mondială, în zorii secolului 20, întreaga suprafață a planetei (mai puțin Americile) erau în ghearele cupide ale marilor puteri europene, care se comportau precum stăpâni cu depline drepturi discreționare.
Azi, la doar douăsprezece decenii de la acel moment de răscruce istorică, mai există pe suprafața planetei doar foarte puține teritorii cu statut de colonii sau posesiuni. Oamenii nu se mai împilează între ei; sau, mai corect spus, o fac din ce în ce mai puțin și cu mijloace din ce în ce mai puțin violente. În schimb, întreaga suprafață a planetei a încăput în ghearele nemiloase ale unui prădător suprem, care este specia umană.
Pentru ce l-am numit prădător? Pentru că spiritul său este tocmai acela pe care l-a ilustrat Louis XV: „După mine, potopul!" Capitalismul triumfător propune tuturor cetățenilor planetei un nou și îmbogățit standard de viață.
Care înseamnă mai multă și mai diversă putere de consum. Care înseamnă mai multă producție de toate felurile. Care înseamnă mai multă și mai perfidă presiune asupra resurselor mediului natural, Eldorado din care exploatăm fără milă până la ultima moleculă din substanțele necesare traiului nostru îmbelșugat.
În ciuda războaielor care par că nu vor să se sfârșească, în ciuda intenselor mișcări sociale, în ciuda migrațiilor care pot schimba istoria, în ciuda sărăciei care mai este endemică în multe locuri, un adevăr este limpede: niciodată în istoria umanității nu au existat atât de mulți oameni care să posede atât de mult.
Puterea omului de a-și asigura o prosperitate crescută, în care sarabanda poftelor și a posibilităților de satisfacere a lor pare să nu mai aibă sfârșit, îl transformă într-o molimă planetară cu mortalitate garantată.
Am semnalat, în repetate rânduri, această tristă realitate, care ni se prezintă sub cele mai diverse forme. Nu este vorba doar despre tăierea criminală a pădurilor tropicale sau de transformarea forțată a zonelor naturale în spații de producție, depozitare, transport sau locuire pentru omenirea ahtiată după consum.
Nu este vorba despre poluarea care crește exponențial și în formele cele mai insidioase (nimic nu este mai periculos decât acumularea în atmosferă a dioxidului de carbon, gaz incolor și inodor, deci inaccesibil simțurilor noastre).
Nu este vorba despre dispariția accelerată a mii de specii animale, al căror habitat este fărâmițat și perturbat de activitățile umane. Este vorba despre efectul cumulat al tuturor acestora, fapt care silește comunitatea științifică să ia serios în discuție definirea unei noi epoci geologice: antropocenul, „epoca omului".
Pe lângă deșănțata prosperitate umană, antropocenul debutează cu o gravă criză morală pentru umanitate, care nu numai că nu știe ce să facă, dar nici măcar nu știe cum să se poziționeze corect față de criza ecologică profundă pe care inconștiența sa hrăpăreață a provocat-o.
Progresele timide realizate în ultima vreme (cum ar fi acordul COP21 de a reduce emisiile de dioxid de carbon pentru a limita creșterea temperaturilor globale) pot fi anihilate de abordări precum cea a clovnului moțat care râvnește să devină președinte al SUA, pentru care toată povestea este inventată de chinezi, pentru a nimici competitivitatea economiei americane.
El măcar își dă arama pe față; dar întreaga sa clasă profesională (politicieni de înalt nivel) trăiește într-o cinică duplicitate. Din vârful buzelor, ei se arată preocupați de starea ecosferei planetare. În schimb, din adâncul bojocilor, ei promit oamenilor venituri crescute, locuri de muncă, prosperitate, drepturi lărgite, avantaje sociale.
Uitând că toate acestea înseamnă o spoliere și mai intensă a mediului natural. Iar oamenilor... pentru ce să le pese? Doar ei au ales reprezentanți deștepți și responsabili care să se ocupe de rezolvarea problemelor!
Și, uite-așa, ajungem să tratăm sărmana planetă și pe tovarășii noștri de viețuire la sânul ei - toate ființele vii -, ca pe ceva ce am căpătat pe de-a bașca de la oareșce mătușă bogată, iar nu ca și cum am fi primit-o împrumut de la urmașii noștri. Deja suntem aproape de a consuma într-o jumătate de an capacitatea anuală de refacere a ecosferei planetare, cu efecte cumulative încă imposibil de anticipat.
Dar ce contează? Noi acum trebuie să ne îmbogățim, în această prea scurtă și netrebnică viață. După noi, potopul! Urmașii noștri își doresc o planetă? N-au decât să-și cumpere una la mâna a doua, din marele antrepozit cosmic al planetelor ucise de necugetarea celor pe care ele i-au găzduit.
