Evenimentul în sine e un simptom detestabil al cancerului elitei politice, de a cãrei sorginte dâmboviţeanã, nouã, ardelenilor, ne plãcea sã ne dezicem cu fermitate. încetişor, colinele molcome ale Clujului par inundate de aceleaşi mocirle imunde precum splaiul betonat al Dâmboviţei. Filarmonica fãrã casã de la Cluj dã semne de nelinişte, împinsã fiind sã fredoneze hitul iernii, Şapte lanţuri şi-o cãtuşã”.
Ştiţi cu toţii despre ce e vorba: un domn europarlamentar, rasat, şpreiat şi bine îmbrãcat, despre care martorii spun cã ar fi fost şi zdravãn afumat, cu chef de chef, a fost prins într-un scandal cu pumni şi multe vorbe de dulce în maneloteca din spatele “Centralului”, vineri seara. Dupã diverse declaraţii şi retractãri, un filmuleţ ajuns pe net demonstreazã minciunile dlui.Niculescu legate de faptul cã bodyguarzii localului l-ar fi luat la tãbãcit încã de la intrare. în acele imagini din interiorul clubului, vedeta noastrã pare cât se poate de teafãrã şi nevãtãmatã, neprihãnitã de vreun pumn de malac nemilos.
Interesul public în întreaga poveste se dezvãluie din mai multe perspective. Prima ştire este aceea cã dl Niculescu a minţit. Cel nominalizat pentru poziţia de purtãtor de cuvânt al Guvernului a încercat, încã dinaintea numirii, sã îmbrobodeascã presa cu o fantezie cusutã cu aţã albã, dorind sã profite de relativul renume de brute microcefale al celor de la “Scutul Negru”. în aceastã luminã, onoarea dlui Niculescu poate fi “reperatã” într-un singur fel: renunţarea la funcţia în care nici nu apucase sã fie învestit, printr-o declaraţie publicã şi fãrã echivoc. întârzierea anunţului nu îi face rãu doar lui, ci mai ales Guvernului Boc, care nu numai cã rãmâne fãrã purtãtor de cuvânt, dar şi oferã presei hãmesite un nou pretext de atac.
O altã ştire vine din zvonuri, dar e greu sã fie probatã: spun gurile rele cã dl Niculescu, bine matolit, s-a apucat sã se împãuneze în faţa fetelor din “Romantic”, adoptând celebra atitudine de fante pişicher: “Auzi, tu ştii cine sunt eu? Mâna dreaptã a lui Boc.” Nici nu conteazã dacã informaţia este sau nu complet realã. Ceea ce conteazã cu adevãrat se exprimã altfel: cu toţii am întâlnit de atâtea ori aroganţa agresivã a unor puternici ai zilei, care scuipã seminţe în capul cui au chef şi polueazã social cu putoarea dispreţului lor superior tot ce mişcã pe dedesubt. Aceşti dezonorabili trãiesc într-o lume complet ruptã de realitatea în care ei sunt servitorii umili ai celor care i-au trimis în funcţii publice. Ei sunt cei care, prin bunã-credinţã, responsabilitate şi umilinţã în exercitarea funcţiei publice, sunt datori sã se comporte exemplar pentru întreaga comunitate pe care o reprezintã.
Prin comportamentul lor total pe de-a-ndoaselea mineazã orice brumã de încredere socialã ar mai avea debilele instituţii ale statului român. Rãul public pe care îl fac este incalculabil, dar rãmâne nepedepsit. Statul masochist tace şi suferã în tãcere siluirea, asumându-şi resemnarea şi statutul de neinvidiat al deţinutului politic. Citiţi aceste rânduri, d-le Niculescu? Aveţi o şansã bunã de a vã uita atent în oglindã şi de a vã gândi dacã nu cumva meritaţi o palmã în plus faţã de cele primite de la brutele “Scutului Negru”. Doar dumneavoastrã ştiţi cu adevãrat rãspunsul. Iar dacã simţiţi o urmã de sfialã în faţa propriei reflecţii de pe perete, n-are rost sã spargeţi oglinda, nicidecum nu e vina ei.
Cel mai important aspect care derivã din evenimentul petrecut în “Romantic” e cheia întregii poveşti şi nu ţine strict de persoana dlui Niculescu: criteriile de selecţie a resursei umane a partidelor. De multe ori ai senzaţia cã politicienii nu se deosebesc între ei decât prin dozele diferite de incompetenţã, îngâmfare şi cupiditate pe care le manifestã o datã ajunşi într-o funcţie publicã. Aproape cã-ţi vine s-o laşi baltã de raţionalizare şi sã uiţi sã mai iei în seamã diferenţele discrete dintre personaje. Chiar atât de pervertite sã fie mecanismele de selecţie a elitelor din partide, încât acest tip de indivizi sã ajungã în numãr atât de mare şi atât de sus în ierarhia statului român?
Cât mai trebuie sã treacã pentru ca partidele din România sã înceteze sã funcţioneze pe principiile medievale ale vasalitãţii şi suzeranitãţii? Vom apuca, oare, epoca în care partidele sã îşi înţeleagã rolul primordial al organizaţiilor politice de a acţiona conştient şi organizat pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunitãţi umane, în conformitate cu idealurile proclamate în platforma-program? Oare cât credit de bunã-credinţã mai meritã dl premier Boc acum, dupã ce continuã sã-i ţinã în braţe pe protejaţii lui care l-au fãcut de tot râsul? Continuând raţionamentul, de ce ar avea încredere clujenii în Sorin Apostu, uns moştenitor al jilţului de primar interimar, ajuns mare favorit la mandatul de 3 ani şi jumãtate, prin prisma statutului de apropiat al dlui Boc şi a garanţiei din partea premierului?
Vã rog, domnule Boc, demonstraţi-mi cã mã înşel, cã nu asta e regula şi cã excepţiile de la acest scenariu existã şi se manifestã!
P.S.: De când am aflat ştirea cu dl Niculescu, mã bântuie o imagine suprarealistã. încercaţi un exerciţiu de imaginaţie: capelmaistrul Emil Boc, simpatica fanfarã vânãtoreascã pe care o conducea, vara trecutã, în Parcul Central, tubã şi corn, alãmuri diverse şi pãsãrele, taragoata maestrului Fãrcaş, vioara regretatului Ţitruş, toate dându-şi concursul pentru aceeaşi mãreaţã interpretare: “ªapte lanţuri şi-o cãtuşã”. Puşchea pe limbã, piei, drace!
