Că a fost dezbătut sau nu, subiectul bugetarului- etern şi, poate, chiar fascinant din timp în timp- nu este deloc nou. El a fost, ca să spunem aşa, pe agenda de lucru a politicienilor români, încă din primele zile ale “administraţiei” comuniste şi până la guvernele post 1989. Am putea spune chiar că România are, într-o anumit fel, vocaţia grijii exagerate faţă de bugetari, grijă preluată şi predată ca o ştafetă între guverne, moştenită din timpurile când în România nu exista altă formă de proprietate decât cea în care orice valoare era “bun al întregului popor”.
Revoluţia din Decembrie 1989 (dacă a fost) ar fi trebuit, ca orice revoluţie din lume (conform definiţiei marxiste), să schimbe, mai ales în ţara noastră, forma de proprietate, iar odată cu aceasta, şi mentalitatea poporului, obişnuit cu o astfel de formă falsă de proprietate. Numai că acest lucru nu s-a întâmplat: deşi, oficial, forma de proprietate comunistă s-a schimbat cu cea capitalistă, mentalitatea poporului a rămas captivă modului de gândire colectivist. Asta înseamnă că “revoluţia” nu s-a făcut în favoarea celor mulţi, ci în profitul unei categorii de foşti nomenclaturişti şi al familiilor lor, care domină financiar şi azi, la lumină, sau ascunşi după alte identităţi, lumea bogaţilor autohtoni.
Această stare de fapt a creat premisele pentru formarea unor sindicate conduse mai ales de profitori ai noii situaţii, care au continuat, pentru a-şi conserva propriile privilegii, sistemul bugetarului care cere permanent bani mai mulţi şi se opune continuu oricărei critici, indiferent dacă realizările şi calitatea muncii este una derizorie. Pare că doar România nu a auzit ceea ce toată planeta ştie, anume faptul că în toate ţările cu o tradiţie democratică, bugetarii, prin definiţie, au salariile cele mai mici, iar câştigurile bune există cu precădere în lumea întreprinderilor particulare. Datorită încurajării acestui gen de politică şi de sindicalism, practicat în România, am ajuns să dispunem de bugetarii cei mai vehemenţi, şi de aceea, de masa de manevră cu cea mai mare pondere.
Continuând vremurile lui Ceauşescu, posturile plătite din bugetul statului au fost şi au rămas visul “color” a milioane de români. Şi atunci, şi acum, “target”ul a milioane de oameni este un post la stat. Un serviciu pentru care oamenii sunt de acord să dea şi o şpagă, dar care să fie mai întâi sigur, să nu presupună cine ştie ce responsabilităţi. Pe vremea comunismului, ţara de bugetari numită România “se prefăcea că munceşte”, iar statul “se prefăcea că îi plăteşte”. în principiu, singura schimbare pare a fi aceea că bugetarii de azi vor să fie plătiţi regeşte pentru aceeaşi mimare a muncii.
Mai trist e că nici un politician nu are curajul să cedeze şantajului şi să spună răspicat că majoritatea bugetarilor nu merită nici măcar un sfert din salariile pe care le au în prezent, că numărul acestora (din cauza obiceiului la fel de comunist al angajării “pe pile, cunoştinţe şi relaţii”, care funcţionează dintotdeauna la noi!) este cu mult deasupra oricărei scheme reale de personal sau că nu există decât o calitate îndoielnică a produsului lor.
Până ca un partid sau un politician să-şi asume, cu toată teama de “pietrele ce i se vor arunca în cap”, misiunea de a pune la punct mafia sindicală ce întreţine această anomalie care mănâncă din banii celor ce muncesc cinstit şi plătesc impozite şi din care se îmbuibă bugetarii fericiţi, situaţia acestei ţări va continua să trăiască sub blestemul corupţiei sindicale. Presiunea sindicatelor, de un tupeu din ce în ce mai greu tolerabil, este, în fapt, chiar una din marile racile ale economiei româneşti postdecembriste.
Faptul că nimeni, niciodată nu a fost interesat să spună şi să arate adevărul despre această de acum “clasă de şantajişti” care este lumea sindicală (cei care apar la televizor şifonaţi şi în haine ieftine, tertip la fel de ieftin pentru a atrage simpatia “maselor”!), nu înseamnă că ţara poate fi minţită la infinit. Iar cel ce va fi primul care va avea curajul de a spune, în această privinţă, adevărul, lipsindu-se de preţioasele voturi, acela va fi, cu siguranţă, un politician sincer şi iubitor de ţară.
