Ţară buimăcită, caut torţionar

Dl. Adrian Severin evoluează în "politica mare" de atâţia ani, dar dovedeşte, o dată în plus, că sângele apă nu se face. În manualele de drept penal, povestea în care a fost atras de echipa de jurnalişti deştepţi de la The Sunday Times ar putea fi prezentată pe post de caz-şcoală la lecţiile despre trafic de influenţă, dar făptuitorul continuă să se ascundă după fusta unei justiţii încremenite în proceduri stufoase şi cronofage, pentru a-şi clama prezumata nevinovăţie. Ceea ce este evident pentru oricine îşi poartă mintea la el devine insuficient pentru purtătorul celui mai gros şorici din politica europeană, în virtutea singurului ideal care i-a mai rămas în viaţă, anume acela de a-şi putea încasa până la finalul mandatului cei 80.000 de euro net cuveniţi ca europarlamentar.

Nu e nici o problemă. Gangsteri şi borfaşi se găsesc în toată Europa, chiar şi printre cei care formează abuziv-numita elită politică. Unii, precum se întâmpla prin Italia anilor '80, au făcut din crima organizată un modus vivendi instituţionalizat, infiltrând statul italian cu membri de vază ai organizaţiilor mafiote din Sicilia şi din sudul Italiei continentale. Alteori, precum în Franţa celei de-a Cincea Republici, lucrurile se fac mai cu băgare de seamă, însă, mai devreme sau mai târziu, buba tot se sparge, lăsând în urmă un sentiment de lehamite în rândul electoratului, care riscă să se arunce, disperat şi exasperat, în braţele extremiştilor. Ulterior, unii dintre cei prinşi cu mâţa în sac se întorc în politică, promiţând public că se căiesc, precum s-a întâmplat cu Alain Juppé, condamnat la închisoare cu suspendare în 2004 chiar din postura de preşedinte al partidului de guvernământ, pentru "folosirea funcţiei publice în scop personal". Luna trecută, Juppé a fost recuperat de Nicolas Sarkozy şi numit ministru de externe. Mai recent, tot în urma unei anchete de presă, Parlamentul britanic a fost zguduit de "scandalul decontărilor", care a condus la numeroase demisii ale parlamentarilor bănuiţi că au folosit bani publici în scop personal, în multe cazuri sumele fiind rizibile (un deputat a demisionat după ce presa a scris că şi-ar fi cumpărat scaune pentru acasă, în valoare de câteva sute de lire sterline, din bani publici).

Rămânând în Marea Britanie, cele mai răsunătoare cazuri au fost cele ale lorzilor Peter Truscott şi Thomas Taylor, găsiţi vinovaţi pentru trafic de influenţă de o justiţie engleză pentru care celeritatea nu este o vorbă în vânt. Probele produse de presă, la fel ca în cazul Severin, au fost irefutabile, nimeni nu putuse nega evidenţa, iar cei doi au fost ultimii care să încerce să o facă. Cele două poveşti seamănă de minune: lorzii au acceptat să intervină pe lângă unii colegi de-ai lor din Camera Lorzilor, pentru a facilita votarea unor amendamente, primind în schimb plăţi de ordinul zecilor de mii de lire. Truscott şi Taylor au fost suspendaţi imediat de Parlamentul britanic, precedentul caz similar cunoscut petrecându-se în secolul al 17-lea, pe vremea lui Oliver Cromwell. Uriaşul scandal a fost declanşat, surpriză!, tot de Sunday Times, una dintre publicaţiile de referinţă din Albion, pe care dl. Severin a confundat-o ridicol cu tabloidul The Sun.

La noi, nu mai departe de acum câteva săptămâni, România liberă a realizat o anchetă în care ziariştii pretindeau că sunt reprezentanţi ai unor investitori arabi, dornici să cheltuiască bani prin România, drept pentru care au apelat la mai mulţi parlamentari pentru a le intermedia contra cost cumpărarea unor terenuri. 118 din 460 de parlamentari s-au arătat dispuşi să încalce legea care le interzice să se implice în afaceri (restul fiind deja prea ocupaţi cu afacerile în derulare ca să se mai ocupe de alte oportunităţi). Un caz fabulos a fost cel al deputatului de Orăştie Iosif Blaga, care, la o săptămână după publicarea primei părţi a anchetei, după ce subiectul se fâsâise deja printre irinei şi divorţuri de fufe, revine cu un telefon prin care îi sugerează presupusului investitor să-i livreze o rentă viageră substanţială în schimbul intermedierii unei tranzacţii cu terenul dorit.

Nuanţând, cei care încalcă legea au, desigur, o vină dovedită public, deşi nu şi juridic. Publicul care află despre matrapazlâcurile lor lucrative îi priveşte ca pe nişte infractori ce sunt, dar atitudinea faţă de ei nu este ostracizantă, cum s-ar întâmpla într-o societate care şi-a dezvoltat anticorpii împotriva corupţiei. Dimpotrivă, sunt percepuţi uneori ca modele de succes, care riscă cel mult nişte puşcărie cu suspendare, pentru a se bucura ulterior de huzurul asigurat de fructele neconfiscate ale infracţiunilor comise. Alteori, corupţia este exonerată de public prin raportare la aspecte pozitive ale CV-ului lor, o stradă, un spital renovat, o fundaţie de biserică, o fasole cu cârnaţi. În alte situaţii, cu ajutorul presei, cazurile de corupţie sunt ambalate atent pentru a fi scoase din dulap alte schelete, de obicei ale adversarilor politici, pe principiul "Şi voi aţi omorât negri". Însă episoade de corupţie dovedite cu atâtea indicii concludente precum cazurile Severin şi, în alte contexte, Ridzi sau Anastase dau măsura nesimţirii nude, aceea care transcende grila de evaluare comună şi pune observatorul în imposibilitatea unei reacţii raţionale şi corecte. Lipsa de reacţie este tocmai cea care le dă ghes nesimţirii: se simt în siguranţă, românii au dovedit până acum o imuabilă toleranţă la corupţie şi, în plus, le este foame, nu au bani de rate, benzina se tot scumpeşte, iar Emil Boc povesteşte vise erotice despre relansări economice şi creşteri ale nivelului de trai. Despre poveştile lor de eroism infracţional se mai povesteşte câteva zile, însă lumea se plictiseşte repede, mai ales că înţelege mult mai puţin din mecanismele corupţiei decât din discursul surd al propriilor maţe flămânde.

Mai grav decât infracţiunea în sine este acest tărăboi ordinar al dezvinovăţirii patetice, la care televiziunile de ştiri iau parte pe post de spălător de morţi, căutând asiduu, împreună cu infractorul, pretexte de evitare a asumării demisiei. Atâta vreme cât lucrurile rămân ca înainte - şi nu sunt semne că ar fi altminteri - reputaţia şi credibilitatea instituţiilor tinde asimptotic la zero. D-lui Severin puţin îi pasă, şoriciul e prea gros. Fără scrupule, calculele pe care şi le-a făcut sunt simple: onoarea şi-a pierdut-o oricum, de ce ar mai pierde şi banii din eurodeputăţie? Cât despre instituţiile democraţiei reprezentative, că or fi ele româneşti sau europene, onorabilitatea lor reflectă la fix onorabilitatea populaţiei pe care, proporţional, o reprezintă. Aşa că, a se scuti...