Ţara lui Jumătate - de - Om - Călare - pe - Jumătate - de - Iepure - Şchiop

Cuvântul de ordine este frica. Însă a interpreta interviul d-nei Săftoiu în termenii preferaţi ai adversarilor preşedintelui, clamând la nesfârşit caracterul dictatorial, vezi Doamne!, al mandatului său, este cel puţin reducţionist, dacă nu tendenţios şi rău-voitor. Esenţa este alta: frica este singurul motor al acţiunilor politicienilor români, chiar când aceasta presupune inacţiune.

Este frica mobilizatoare a lui Bogdan Boza, tânărul contracandidat al fiicei preşedintelui la funcţia de al doilea om din tineretul PD-L-ist, că ar fi putut rămâne un veşnic anonim pierdut printre faldurile transparente ale rochiei Elenei Băsescu.

Este frica puhoiului de tineri care au ovaţionat discursul afectat şi împiedicat al acesteia, iar apoi au votat-o pe nerăsuflate. Este frica membrilor de vază ai partidului, care vorbeau în pumni sau microfoane, despre neobrăzarea cu care Boza pomeneşte despre nepotism în neprihănitul partid. Da, este frica tuturor de Elena Udrea, care şi-a creat cu multă pricepere şi cinism imaginea de pupilă preferată a tartorului din Dealul Cotrocenilor, arătându-şi nu o dată calităţile de unealtă voluntară şi eficace împotriva unor duşmani politici.

Este frica lui Florin Anghel de neantizare politică - la umbra motanului cu epoleţi pe post de eminenţă cenuşie a Partidului Conservator - care l-a făcut să ridice vocea împotriva demiurgului Voiculescu, în premieră planetară, în mijlocul lucrărilor congresului. Este frica venită în contrapartidă, frica de zgârieturile motanului agresiv, care i-a băgat voturile în traistă Danielei Popa, susţinută din răsputeri de gruparea aflată “la butoane” în partid.

Este frica prin care pesediştii de frunte l-au scos pe Adrian Năstase “de după bloguri” şi l-au cocoţat direct în fruntea Consiliului Naţional al PSD. Este frica de dosarele cu care, zice-se, i-ar fi ameninţat fostul sultan pesedist pe cei nu prea convinşi de oportunitatea revenirii sale. Este frica ce îi dă fiori reci pe spinare lui Mircea Geoană, îl face să lege boroboaţă după boroboaţă şi îl va condamna, în cele din urmă, la o bătrâneţe liniştită, cu partide de bridge în Cişmigiu, între două şuete politice pe teme de actualitate.

Este frica tuturor PSD-iştilor că fără eternul Ion Iliescu, idolul octogenarelor cu pensie de două cifre în lei noi, partidul va învârti la infinit aceleaşi plăci despre reformă, în vreme ce ciolanele cărnoase întinse dinspre Europa vor ajunge între fălcile altora.

Este frica lui Adrian Năstase însuşi că oamenii legii se vor plictisi la un moment dat să se agite în gol în jurul lui, aşa încât a iniţiat o lege prin care avocatul inculpatului are dreptul de a asista la orice act de urmărire penală, nu doar la audieri. Prin urmare, procurorul care îi ascultă telefonul îl va avea în coaste tocmai pe avocatul celui ascultat, aşa doar, ca tabloul suprarealist să fie desăvârşit.

Este frica UDMR-iştilor că vor zbura din Parlament pe uşa din dos şi vor fi nevoiţi să se mute de la Bucureşti înapoi la Mădăraş-Ciuc, unde locuitorii îi vor aştepta cu un întreg desiş de ţepe, din toată cantitatea de lemn rămasă în urma celui numit Kerestoy, printre ghiduşi. Este frica, pe post de portavoce, a tuturor cozilor de topor din trena lui Vadim Tudor, isterizându-se patriotard la gândul că vin ungurii, iau Ardealul şi, lipa-lipa, îl mută cu căţei şi purcei în mijlocul pustei panonice.

Tot frica, frica de evoluţie este cea care guvernează ţara. Frica liberalilor de a ajunge pe drojdie după ce au avut totul la o pocnitură de degete, dar au risipit fără chibzuială. Din aceeaşi frică s-a născut monstrul “uninominal” pe care ni-l vor vârî pe gât săptămâna viitoare pe post de anafură, în fapt una dintre cele mai odioase păcăleli din ultimul timp, la care sunt părtaşi cu toţii, fără excepţie, în frunte cu maeştrii de ceremonii liberali.

 Frica atotcuprinzătoare este expresia unei încremeniri de ordin geologic. E o epocă ce stă sub semnul staticului şi conservării, în care toţi se agită pe loc cu un singur scop final: păstrarea stării de fapt, cu tot cu privilegiile obţinute în ani, la fel cum timpul a prins nemişcată o muscă mezozoică în bobiţa de chihlimbar. Evoluţia este rejectată violent, iar evoluţionismul este lapidat în forul public drept erezie.

Şi iată cum, în această faună politică demnă de dispreţ, populată de jumătăţi-de-oameni-călare-pe-jumătăţi-de-iepuri-şchiopi, balcâzul ajunge să fie Făt-Frumos.