Ţara telespectatorilor nefericiţi

Toate motivele de lamentare de mai sus nu ar fi existat dacă jurnalele de ştiri nu s-ar fi deschis, zile la rând, cu aceste subiecte. Unele de un derizoriu ridicol, altele abordate în aşa fel încât toată gravitatea lor intrinsecă a ajuns citită tot în cheie ridicolă. Din dorinţa de informaţie facilă, multă şi proaspătă, sintezele şi analizele au rămas apanajul chimiştilor. Presei, prea acaparată de misiunea-i nobilă de a informa, acestea i se par pierderi de vreme, de ritm şi de audienţe, iar, în final, pierderi de bani. Publicului nu i se mai pare nimic, doar îi pare rău că a deschis televizorul. Atâta numai că până mâine va uita cu desăvârşire că şi-a propus să mai lase pe telecomandă doar Animal Planet şi ceva desene animate, precum preşedintele, şi va zăbovi iarăşi, la ceas de seară, să observe cu de-amănuntul tărăboaiele organizate profesionist la televizor. Va sfârşi prin a le plânge de milă tuturor, din nou, fără să uite la final să se auto-victimizeze - biet popor român, biată ţărişoară - pentru timpul preţios donat telecomenzii şi pentru tragedia vieţii sale, de a se fi născut din acest neam de netrebnici, hoţi şi puturoşi.

În altă seară, fibra naţională primeşte o gură de oxigen: echipa naţională a luat bronzul la europenele de handbal, "alchimiştii" Belu şi Bitang s-au întors cu succes la naţionala de gimnastică, iar Lucescu Sr a devenit erou naţional pentru fotbalul din Ucraina, ajungând în sferturile Ligii Campionilor cu Şahtior. Dintr-odată vibrăm exaltaţi, cu ochii-n lacrimi, când flutură tricolorul în acordurile imnului naţional şi mai deschidem o bere în cinstea "fetelor noastre". Ca într-o secvenţă clasică de manifestare a bolii maniaco-depresive, imediat după faza maniacală apare cea depresivă, în care vom afla cât de puţină grijă avem de valorile noastre, prin urmare, din ce popor păcătos ne tragem. Aproape instantaneu vor apărea detractorii, pe post de inhibitori ai oricărui sentiment de mândrie colectivă, care vor pune succesele pe seama întâmplării, a imposturii sau a muncii altora. Presa îl miroase din start pe Gică-Contra şi va aţâţa dezbaterea decibelilor până acolo încât Monica Tatoiu nu se va mai răbda şi va izbucni în hohote de plâns taman când Soprano-Becali îl va înjura de mamă pe vreun nea Caisă, fan declarat încă din copilărie al lui Lucescu.

Nefericirea este o pasiune mistuitoare a atât de multora dintre noi. Ea plantează pe feţele tinere, nebrăzdate de vreo umbră de rid, un surâs trist şi, poate, atrăgător, dar, cu aceeaşi uşurinţă, deschide apetitul pentru alcool lumpenului de cartier şi dărâmă stavilele violenţei fizice sau verbale, publice sau domestice. Ea rupe punţile dintre oamenii care îşi pierd încrederea în conducătorii lor, în semenii lor şi, concomitent, în ei înşişi. Distruge comunitatea, naţiunea, după care totul rămâne un conglomerat de indivizi singuri şi ranchiunoşi, cu o dorinţă aprinsă de a-şi hrăni şeptelul sărăcăcios de capre cu hoiturile animalelor din vecini. Pe cât ne aseamănă, pe atât ne depărtează unul de celălalt. Nefericirea este o boală teribilă pentru o naţiune, mai ales că, într-o fază avansată a ei, crizele bolii încep să le pară unora drept starea naturală a firii. De parcă o întreagă naţiune ar fi formată din telespectatori nefericiţi, plângându-şi de milă unii altora.

Cu asta nu e de glumit: aproape jumătate din adolescenţii născuţi după 1989 cred că viaţa în comunism era mai bună decât cea de acum, deşi experienţele lor directe cu acea perioadă sunt complet nule. Cu alte cuvinte, în lipsa unor informaţii precise, ei preferă să-şi substituie iluzia nefericirii de astăzi cu amintirile unei utopii eşuate, filtrate de părinţii şi bunicii lor prin ciurul propriei lor tinereţi. Fără să-şi dea seama, abia acum, la zeci de ani distanţă, ei oferă astăzi teribilei Epoci de Aur strălucirea clamată odinioară. Totul se petrece doar în minţile unor tineri dezorientaţi, pentru care familia, şcoala, mijloacele de comunicare în masă au încetat să mai fie un factor de educaţie pentru viaţă, ci sursa fertilă a unor nefericiri alienante.