Ardelenii au nevoie de o tribună: Unde va fi Transilvania în noua Românie?

Despre regionalizare s-a bătut atât de mult apa-n piuă, încât, alături de alte teme de interes major la un anumit moment, a devenit nimic mai mult decât un cuvânt lung, presărat din loc în loc prin discursurile politicienilor.

Raportul comisiei prezidenţiale de analiză a regimului politic şi constituţional din România, condusă de Ioan Stanomir, pune pe tapet şi această variantă de reformare administrativă a statului, însă dezbaterea pe marginea raportului a intrat în gura presei şi a sfârşit, drept urmare, lamentabil, prin elucubraţii sofistice şi minciuni manipulatorii.

 

Acelaşi raport vorbeşte şi despre soluţia federalistă, însă adaugă, prudent, că “arhitectura federală este greu reconciliabilă cu o tradiţie a statului român, ea nefiind niciodată asumată ca atare după 1918.” între o regionalizare, folosită mai nou exclusiv pe post de temă favorită a demagogilor fără proiect, şi un ideal federalist intangibil din pricina unui trecut recent traumatizant, România zace lată şi inertă în acest colţ indefinibil de Europă, sub presiuni culturale centrifuge de intensităţi variabile, dar la adăpostul unui establishment politic ultra-conservator.

 

Orice (contra-)argumente par să plece de la raţiuni politicianiste, eludând unele adevăruri istorice, chiar neplăcute. Dacă, personal, aş prefera varianta federalistă, voi fi imediat categorisit drept trădător de neam şi ţară, vândut ungurilor, secesionist etc., fără ca invectivele sau acuzele să lase locul soluţiilor alternative. Dacă voi afirma un punct de vedere constructivist, potrivit căruia naţiunea (română), privită din perspectiva ultimilor 90 de ani de existenţă în graniţele unui stat naţional, este un artefact construit pe unele principii inventate şi mincinoase, aş putea fi luat din nou drept antiromân.

 

 Dacă voi spune că elita uzurpatoare postbelică, după ce a avut grijă ca elita autohtonă autentică să ajungă cu grumazul sub cizma ideologizantă, şi-a impus noul artefact şlefuit cu acribie în laboratoarele istoriei de eprubetă, prin represiune, teroare, deportări, epurări pe criterii de apartenenţă etnică, regională sau intelectuală, îmi veţi spune nostalgic revanşard.

 

Ultimele luni trecute de la instalarea noului Guvern cu puternic filon transilvănean au readus în discursul public tema competiţiei interregionale în interiorul statului naţional, pe o axă Eu-Celălalt cu capetele la Cluj şi Bucureşti. Triunghiul năbădăios perfect este închis de obiectul dorinţei comune: controlul resurselor. într-o altă epocă istorică, liderii comunişti din România denunţau mitul internaţionalismului comunist, vorbind despre dreptul fiecărui popor la determinarea propriului destin în interiorul spaţiului naţional.

 

Era un gest de frondă la adresa unui centralism impus de Moscova sovietică, hotărâtă să impună traiectoria tuturor statelor aflate în sfera sa de influenţă, în funcţie de propria dorinţă de control al resurselor, mascată sub aparenţa intereselor întregii suflări comuniste şi al luptei de clasă mondializate. Orientarea naţional-comunistă, pregnantă începând cu anii ’60, nu a fost decât transpunerea la scara României a paradigmei internaţionaliste, în sensul păstrării unui Centru abuziv şi suzeran în raport cu periferia eterogenă supusă şi cetăţenii săi – vasali. Paradigma de inspiraţie medievală, resuscitată într-o modernitate tânără şi pervertită, a fost prelungită din oficiu după 1989.

 

De acum, organismul nou-naţional o simţea ca parte integrantă din fiinţa sa culturală. După ce în sutele de ani anteriori momentului Unirii de la 1918, culturile regionale s-au dezvoltat în condiţii istorice şi etnologice diferite, ducând previzibil la rezultate diferite, abia în anii postbelici românii au avut parte de un habitus cultural comun tuturor: ardeleni şi bănăţeni ce se revendicau de la Mitteleuropa, valahi nord-dunăreni, cu sânge balcanic, moldoveni cu identitate şi istorie est-europeană. Apoi, procesele succesive de alterare culturală, de intensităţi diferite la nivelul teritoriului românesc, au împiedicat cristalizarea unei identităţi comune a tuturor românilor, decât cel mult prin prisma mecanismelor (cvasi-)omogene de reacţie la acelaşi tip de stimuli opresivi, folosiţi de regimul comunist la nivelul întregii ţări.

 

Iată de ce, odată ce apare pretextul, identităţile regionale ies din amorţire şi tind să se manifeste mai presus de cea naţională, pe care mulţi români insistă să şi-o aplatizeze. Competiţia dintre Eu şi Celălalt se ascute şi lasă la vedere traume colective care nu se vindecă ascunzându-le sub preş. Aşa cum nota şi raportul Stanomir, o organizare administrativă mai flexibilă şi mai inteligentă este o prioritate de extremă importanţă pentru viitoarea construcţie constituţională, care ar putea pune bazele unui stat cu adevărat orientat spre modernitate. Dar, pentru ca demersul să fie posibil şi reuşit, nu se pot arde etapele dezbaterii cu cărţile pe masă.

 

Indiferent de calitatea argumentelor, simpla revigorare a temei arată că e timpul pentru stabilirea unui nou model de structurare administrativă a statului român. S-ar putea să fie una din ultimele şanse viabile de a încerca, după atâta timp, împăcarea dintre cultura occidentală, politica estică şi geografia centrală a spaţiului românesc de azi sau din trecut.

CITEŞTE PE ACEEAŞI TEMĂ:

Ardelenii au nevoie de o tribună: Bucureşti - Iaşi - Cluj, sau despre centru şi periferie

Ardelenii au nevoie de o tribună: De ce o tribună a Ardealului

Ardelenii au nevoie de o tribună: Cine se teme de ardeleni?

Ardelenii au nevoie de o tribună: Complexul de clujean al lui Emil Boc

Ardelenii au nevoie de o tribună: Ardelenisme

Ardelenii au nevoie de o tribună: Ca o imensă scenă, Transilvania...

Ardelenii au nevoie de o tribună: Capitala noastră, oraşul lor

Ardelenii au nevoie de o tribună: Clujenii sunt de vină

Ardelenii au nevoie de o tribună: Piuneza din fundul ardeleanului

Ardelenii au nevoie de o tribună: Premierul semipur