Ardelenii au nevoie de o tribună Ardelenisme

Nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că lumea din sudul României, poate şi cea din răsărit, a întâmpinat cu iritare guvernul Boc încă înainte ca acesta să se fi alcătuit de-a binelea şi să fi început să lucreze.

Crizismul este o stare permanentă la noi în ultimii douăzeci de ani şi atâta i-a trebuit românului vulcanic din Muntenia sau celui predispus la pesimism şi melancolie de pe apele Siretului şi Bahluiului.

 

Când s-a mai şi zvonit că în lume cad băncile, industriile şi economiile naţionale, predispoziţia a primit o injecţie splendidă, dând de-a binelea în manie. Când e vorba să-şi piardă firea, latinul de la Dunăre e cel puţin la fel de spectaculos ca şi vărul săi ingrat din Peninsula în formă de cizmă.

 

Dar nu este doar atât, cum nu trebuie avută nici numai enervarea antibăsesciană atunci când vine vorba de guvernarea cu ardeleni. La Emil Boc a enervat, în toţi aceşti ani, o trăsătură profund ardelenească: omul a ţinut cu tot simţul onoarei lui de prietenia şi tovărăşia cu Traian Băsescu, deşi exemplele de trădare nonşalantă, pe faţă, de treceri lejere pe punţile altor vapoare de croazieră erau la ordinea zilei în jur, pe la alte nunţi şi baluri mascate.

 

 Să recunoaştem, aşa ceva este de neiertat! Şi chiar şi acum, în aceste zile, când conjecturile şi tricotajele prezidenţiale la marea inspiraţie şi derută îl aduc, nu rareori şi nici doar o dată, în situaţii foarte delicate, nu m-aş aştepta să-l văd pe Emil Boc făcând gesturi de infidelitate; măcar că pierde masiv din popularitate şi îşi uzează prestigiul agonisit, de bine, de rău, în nişte ani de polemică parlamentară şi de gospodărire municipală clujeană.

 

Fără a-l idealiza – şi sunt departe de asemenea tentaţie -, observ că reflexele ardeleneşti ale premierului funcţionează de multe ori, cu efecte sâcâitoare pe seama chibiţilor. Din dorinţa de a da un semn neechivoc de sancţionare a sistemului privilegiilor s-a repezit cu un proiect de lege care i-a ridicat în cap actorii şi alte categorii liberale.

 

Era o gafă, dar principiul merita adus în atenţie: prea multe şi felurite privilegii şi prea destui profitori trebuiau şi trebuie opriţi. Proiectul descentralizării – minimal într-o tentativă oricât de sumară de a regândi statul nostru, făcându-l mai funcţional -, înjurat cu opt ani în urmă de la cele mai înalte tribune, deşi perfect conform cu evoluţiile vest-europene, este readus astăzi cu mai multă hotărâre, şi poate şi cu un plus de realism, în discuţia publică de acelaşi guvern. El nu displace mai puţin vracilor oficializaţi ai tranziţiei, chiar dacă la intrarea în clubul comunitar ei au învăţat că e mai bine să-şi ţină gura şi să scuipe doar în batistă, cu discreţie.

 

Cine să fi pariat pe capacitatea autoregenerativă a administraţiei publice desprinsă din menghinele centralismului trufaş şi arghirofil, dacă nu un ardelean crescut într-o cultură a competiţiei loiale pe fondul coexistenţei întru diversitate?

Toate aceste lucruri (şi altele, unele legate de evoluţii punctuale) enervează triburile politice şi mediatice dâmboviţene, nu o dată. întâi, pentru că marchează intrarea în prim-planul vieţii noastre publice a provinciei, obligând playboy-i de Bucureşti să dea jumătate de pas îndărăt.

 

Dar şi pentru că nu este vorba despre orice provincie, ci despre cea vestică, unde coloana vertebrală mai curând înţepeneşte decât să se dizolve (pe motive de climă şi vânt septentrional, pesemne!). Ar mai fi şi o altă conjunctură menită să pună în alertă baroniile de serviciu: primatul Bucureştiului este pus sub semnul întrebării prin doi oameni politici, unul venit din Constanţa, altul din Cluj-Napoca. De astă dată nu este vorba despre Iaşiul cu care Bucureştiul a ştiut mereu să se acomodeze – cu excepţia episodului din vremea unirii lui Cuza, când Rosetti-Roznoveanu şi adepţii lui s-au indignat de nefireasca anulare a specificităţilor în inflamarea oportunist-unionistă.

 

Şi chiar dacă episodul a fost iute înmormântat, socotindu-se că la mijloc ar fi fost instigările ţarului, în forme parlamentare şi culturale, Junimea şi junimismul au temperat zelul de extracţie paşoptist-liberală al copierii unor forme lipsite de fond, clamând dreptul la o sensibilitate şi la mentalităţi proprii, pe care Ibrăileanu le-a teoretizat mai apoi magistral. Nu, acum nu mai este vorba de Iaşiul galant şi ductil, măcar că aristocratic şi luminos. Vorbim despre Constanţa şi Cluj-Napoca, două metropole bine înfipte în solul economiei, urbanizate substanţial şi cel puţin la fel de cosmopolite, cu relaţii internaţionale şi transcontinentale, precum capitala. De aici ar putea ieşi un “ceva” neconvenabil vechii alcătuiri a jocurilor.

 

Nu dintr-un singur punct de vedere mi se pare criticabil guvernul Boc, ci din destule... Dar nu pot să nu constat că nu lucrurile rău făcute i se reproşează cel mai adesea, ci mai cu seamă atitudinile şi deciziile care exprimă un anume ardelenism funciar, nu neapărat cel mai lipsit de valoare element din cultura politică pe care o exprimă.

 

Iar cu Ardealul nu prea avem ce face. El vine la masa comună cu plicticoşii doctori încăpăţânaţi şi greoi ai Şcolii Ardelene, cu ţăranii neciopliţi şi prost îmbrăcaţi traşi pe roată, cu juristul improvizat general, care a sfârşit nebun, cântând la fluier; cu inşi intratabili, neîndemânatici, de-alde noi. Asta e, ăştia suntem; ne vreţi sau nu ne vreţi!