Ardelenii au nevoie de o tribună Ca o imensă scenă, Transilvania…

Ne am obişnuit, parcă, prea devreme cu derizoriul din sufletele noastre.

 Nu ne mai gândim la copilărie şi la locul unde ne-am născut şi am crescut, decât când am trecut de primul infarct sau de primul examen medical care ne aduce aminte că suntem muritori...

 

Nu ne mai amintim de profesorii noştri de altădată, care ne vorbeau cu lacrimi în ochi despre marii înaintaşi ardeleni... Nu ne mai putem vedea, parcă, din cauza acestei situaţii perpetue de tranziţie de la sărăcie spre nicăieri, adevărata noastră fiinţă. Mai auzim că doar Ardealul a avut, încă din timpul Imperiului, Carte Funciară, sau ne mai mângâiem când, supăraţi, ne imaginăm aievea că atunci când în biserica Neagră din Braşov se cânta la orgă, ciobanul Bucur tocmai îşi încropea stâna pe locul care se va fi numit apoi Bucureşti.

 

Nu ne mai pasă, parcă, despre soarta Blajului sufocat de pustiirea bugetelor venite din capitală, unde numele de “Mica Romă” îl mai foloseşte doar o benzinărie de la intrarea în fostul oraş-bijuterie. Nu ne-a păsat când politicieni (ardeleni şi nu numai!) s-au legat de personalităţi ale acestei provincii, murdărindu-le numele şi istoria. Nu ne pasă că trebuie să mergem cu jalba-n proţap la Bucureşti şi ideea descentralizării ne-a speriat când a fost lansată din capitală, cu jumătate de gură.

 

N-am ştiut să unim ce avem mai bun şi să apăsăm pe această idee, a unei descentralizări reale şi ne-am mulţumit cu simulacrele jucate cu talent doar pentru  ochii Europei. Ne uităm zilnic la televizor, în aşteptarea hotărârilor de la Bucureşti, fără să vedem că oraşele şi satele transilvane se sufocă în sărăcie. Aşteptăm de ani şi ani o “oră exactă” care, dacă nu ne-o dăm noi singuri, nu va veni, poate, niciodată. Ca o imensă scenă, Transilvania...

 

Este titlul cărţii unui ardelean excepţional; un profesor şi un scriitor de înaltă ţinută intelectuală: Mircea Zaciu. Istoria vieţii şi operei lui se confundă cu Transilvania. Nimeni din cei care l-au cunoscut şi iubit nu poate uita ce a reprezentat Ardealul pentru acesta. Şi, pe drept cuvânt, Ardealul este şi va fi, atâta vreme cât ne vom aminti că suntem fiii acestui spaţiu istoric şi geografic, o imensă scenă. O scenă care, prăfuită şi uitată de propriii ei actori, se află în aşteptarea premierei. Ori, ca această scenă să se populeze, ne trebuie o piesă de valoare, ne trebuiesc actori.

 

E singurul lucru care lipseşte în momentul de faţă. Fiindcă în 50 de ani de comunism şi încă 20 de ani de post ceauşism ne-am pierdut instinctul de actori, ajungând aproape recuziterii sau oamenii de întreţinere ai acestei scene. Jucăm piese regizate prin alte părţi, ba la Bucureşti, ba la Budapesta, şi, uneori, chiar scrise de guvernele ambelor ţări în şedinţe comune. Ne strecurăm printre umbre mari, ale unor personalităţi ale istoriei, fără să ne mai amintim de crezul lor, pe care ar fi trebuit să-l asumăm.

 

Citim cărţi despre transilvanii “subiective”, scrise de o moldoveancă şi primim sfaturi despre cum ar trebui să ne descentralizăm de la “actori” maghiari care joacă în altă piesă, dar care au învăţat să se folosească de ideea transilvanismului, pentru a trece mai uşor şi neobservată ideea anulării statului unitar.Ne mişcăm, deocamdată, greu: mulţi intelectuali ardeleni au ales calea Bucureştilor, a găştilor culturale, mai simplă şi mai eficace, spre o glorie iluzorie şi acces la burse, finanţări, etc.

 

Cu norocul că cei mai buni au rămas în aşteptarea recunoaşterii talentului lor, în afară de interese şi de bani. Avem istorici de marcă, scriitori, universitari de primă mână, artişti plastici şi compozitori de primă mărime, care aşteaptă recunoaşterea Bucureştiului. O au pe cea a Ardealului şi cred că e suficient. Imensa scenă Transilvania are nevoie de actori serioşi, cu memorie. Actori care să-şi asume România prin propria istorie a locului în care s-au născut şi s-au format. A fi un bun român înseamnă a-ţi cunoaşte şi iubi, în primul rând, istoria, obiceiurile, tradiţiile, eroii şi marii oameni ai propriei provincii, mai ales când aceasta se poate mândri cu toate cele de mai sus.

 

 A fi un bun român înseamnă, în primul rând, pentru noi, cei din această binecuvântată zonă, a fi un bun ardelean. Unul din milioanele de “actori”, care să-şi joace cu mândrie şi cu seriozitate propriul rol (şi nu altul scris pe cine ştie unde!) pe imensa scenă Transilvania.