Ardelenii au nevoie de o tribună: Cronica din anul invaziei ardeleneşti

Poate că o invazie a Bucureştilor de către ardeleni era demult pregătită şi abia acum s-au găsit momentul potrivit şi sectorul vulnerabil (cel politic, măcinat de lupte intestine) prin care să pătrundă o falangă de şaizeci de oameni, o avangardă, condusă de un războinic rotofei, scund şi cu ochelari, care să atace direct la vârf, la guvern. Un fel de lovitură de stat, una dată prin surprindere şi cu mult vestita iuţeală ardelenească.

Când opinia publică, mass-media şi mult avizaţii comentatori şi-au revenit, a fost prea târziu! A început cacofonica hărmălaie prin care se manifestă cel mai adesea dezamăgirea şi frustrarea.

 

Dacă, să zicem, premierul şi-ar fi luat cei şaizeci de oameni de care s-a înconjurat din Bucureşti, n-ar fi observat nimeni faptul că-s din Bucureşti. Dacă omul ar fi apelat la rezerva de cadre la care apelează toată lumea, orice prim-ministru nou numit, la rezervorul consacrat care se constituie în toate capitalele. Dar să vii cu aceştia de la Cluj? Adică, din provincie. Să-i treci noaptea Carpaţii. O provocare, un fel de sictir de care Bucureştii n-au mai avut parte de multă vreme. Aşa că s-au revoltat, politicieni, jurnalişti, comentatori media, toţi s-au pus pe numărat. Au dibuit şi o verişoară de gradul cinci adusă tocmai de prin Răchiţele, sătucul montan din care provine însuşi înaltul demnitar. Specialiştii au procedat după cum urmează: au introdus numele în calculator şi acesta a observat o coincidenţă onomastică. Şi dacă am face un test, câte rubedenii de gradul cinci există în personalul din ce în ce mai numeros care deserveşte în mod aproape tradiţional guvernul?

 

Dacă domnul Boc s-ar fi dus cu şaizeci de clone, rotunjoare, scunde şi cu ochelari, revolta n-ar fi fost mai mare. Mai este şi şoferul (şofer cu studii superioare – culmea vicleniei ardeleneşti) adus şi acesta de la Cluj, de parcă în Bucureşti nu s-ar fi găsit destui taximetrişti care ştiu scurtăturile, cunosc oraşul ca-n palmă. Un afront la care capitala se cutremură. Dacă ardelenii le spun bucureştenilor „mitici”, se dovedeşte că nici aceştia din urmă nu sunt mai încântaţi de-o invazie de alogeni cu accent tărăgănat. Şi totuşi, lucruri din acestea s-au mai întâmplat. Şi poate că-i vorba de-o răzbunare.

 

De-o revanşă pentru care s-a aşteptat momentul optim. După integrarea Ardealului în România Mare toţi şefii de gară din fosta provincie imperială au fost schimbaţi peste noapte cu bucureşteni, care însă nu-şi prea pierdeau vremea prin gară, stând drepţi ca proştii pe peron la fiecare tren. Au abordat mai degrabă costume albe şi au dat iama în societate ca să găsească partide bune. Şi dacă nu se putea, măcar câte-o partidă de poker. Comisari de balcanizare – aşa ceva nu se iartă. Doar că n-au fost şaizeci în aceeaşi localitate, ca un comando, au fost mai strategic răspândiţi. Imaginea de-acum este că primarul de Cluj, devenind tam-nesam prim-ministru, s-a mutat la Bucureşti cu primărie cu tot. Destul de scandalos.

 

Bun. Acum să zicem că primul ministru ar fi fost oltean sau moldovean – s-ar fi întâmplat, probabil, cam acelaşi lucru, dar poate c-ar fi fost mai puţin bătător la ochi, olteni şi moldoveni fiind destui în capitală, şi cu state deja vechi în administraţia centrală. Pentru că în climatul acesta de suspiciune instaurat în ultimii ani fiecare demnitar încearcă să se înconjoare de oameni de încredere. Şi când numirea este atât de bruscă, aproape un implant, n-ai altă soluţie decât să vii cu oamenii de-acasă. îmi aduc aminte cum un fost ministru, nu contează din care regim, un ardelean altfel umblat prin lume, mi-a povestit că în primele săptămâni de cabinet a recuperat în fiecare seară din coşul de gunoi adresele despre care era sigur că le expediase oficial în teritoriu. Mi-a mărturisit ca a regretat că nu-şi dusese de acasă până şi dactilografele.

 

în ce mă priveşte, cred că bucureştenii nu trebuie să fie foarte speriaţi de această invazie de ardeleni. Malaxorul politic şi un oraş atât de mare vor pune curând lucrurile la punct: unii se vor întoarce acasă imediat ce mandatul şefului se va încheia, iar alţii se vor integra atât de bine, încât nu-şi va mai da nimeni seama c-au fost ardeleni vreodată.