Ardelenii au nevoie de o tribună: Finanţare în condiţiile crizei

În România, dezbaterea propriu-zisă asupra crizei financiare şi economice, în care s-a intrat în 2008, îşi aşteaptă începutul. Nici la această oră nu sunt adoptate măsuri care să fie, la propriu, de anticriză. Criza însăşi a venit însă infirmând din nou aşteptările.

Aşa cum revista “The Economist” nota, deja în octombrie 2008, în România criza va fi mai severă din cauza dependenţei mai mari de investiţii externe şi a “incompetenţei” deciziilor. Oricum, deocamdată, criza se resimte în reducerea investiţiilor externe, ca urmare a dificultăţilor întâmpinate de firmele şi băncile “mamă”, aflate în ţările dezvoltate, în creşterea efectivului de şomeri, scăderea veniturilor bugetare, scumpirea creditelor, care, toate, au loc, chiar dacă nu alarmant.

 

Universităţile sunt considerate, în România, prin legea finanţelor publice, drept instituţii publice care se finanţează din resurse proprii. Autonomia universitară, prevăzută de Constituţie, se concretizează astfel într-o autonomie financiară care înseamnă, înainte de toate, obligaţia universităţii respective de a-şi procura resursele financiare indispensabile funcţionării. în vederea acestei procurări, universităţile intră într-un “contract instituţional” cu statul, care cuprinde obligaţii de ambele părţi, în reciprocitate. Nu există finanţare completă a unei universităţi de către stat. în baza acestui “contract”, care se înnoieşte anual, Universitatea Babeş-Bolyai, de pildă, s-a finanţat în ultimii zece ani (de la introducerea mecanismului modern al finanţării globale în România, în 1998) cu 60-42% din alocaţii de la bugetul statului, restul (40-58%) fiind din resurse proprii (care au variat, fireşte, în funcţie de anul financiar).

 

Situaţia finanţării universităţilor din România s-a schimbat însă semnificativ odată cu aplicarea Bugetului pe 2009. Acest buget a deplasat masiv povara finanţării universităţilor publice pe seama “resurselor proprii” (care ar trebui să crească, potrivit acestei legi, de câteva ori) şi a redus finanţarea cercetării ştiinţifice, precum şi investiţiile din resurse bugetare. Corelând scăderea alocaţiilor bugetare cu reducerea perceptibilă a activităţii economice din jur, cu evoluţii precum sporirea efectivului de şomeri, creşterile de preţuri, neliniştea şi începutul nesiguranţei joburilor, atunci avem coordonatele situaţiei din zilele noastre. Ce face în acest context o universitate precum Universitatea Babeş-Bolyai?

Universitatea Babeş-Bolyai şi-a asumat de la început autonomia financiară, în condiţiile “contractului instituţional” cu statul (reprezentat de Ministerul Educaţiei), asumându-şi că o autonomie universitară fără dimensiunea financiară nu dă rezultate şi că universităţile sunt mai performante, dacă fiecare răspunde de sine. între paternalism şi autarhie, universitatea clujeană a ales autonomia asociată cu răspunderea pentru performanţe. Pe această bază, Universitatea Babeş-Bolyai şi-a stabilit ca obiectiv intrarea în clasa universităţilor de referinţă, cu toate că sistemul universitar din România – care este, cum se ştie, supradimensionat, cu prea multe universităţi şi prea puţini studenţi, şi a cărui reformare stagnează de mulţi ani – creează el însuşi dificultăţi universităţilor.

 

Şi acum, în 2009, finanţarea universităţilor publice reale (căci în România, trebuie spus, sunt prea multe improvizaţii, publice şi private, botezate exagerat drept “universităţi”) are la dispoziţie un mecanism aplicat în ţările performante (“finanţarea globală” plus “contractul instituţional” al universităţii cu autoritatea bugetară). Dificultatea care se întâmpină frecvent este însă aplicarea necoruptă a acestui mecanism. Această problemă are trei aspecte concrete în momentul de faţă. Primul aspect este acela ca ministerul să împartă universităţilor publice alocaţiile bugetare conform anvergurii lor efective şi să nu finanţeze preferenţial universităţi, făcând alocaţii compensatoare la instituţii incapabile de a genera resurse proprii sau alocaţii după afinităţi de altă natură. Al doilea aspect este punerea în funcţiune a sistemului de împrumuturi bancare pentru studenţi, încât studiile să nu mai depindă atât de strict de condiţii financiare ale familiilor. Al treilea aspect este autorizarea rulării resurselor financiare ale universităţilor prin bănci, inclusiv prin bănci comerciale, conform deciziei fiecărei universităţi.

 

De iniţiativa fiecărei universităţi depinde însă situaţia proprie. Condusă de această convingere, Universitatea Babeş-Bolyai s-a concentrat asupra intensificării activităţilor proprii, aducătoare de resurse. Opţiunea majoră a fost de la început aceea a înfruntării crizei financiare şi economice cu faţa spre criză şi cu soluţii, adică proactiv. Activităţile universitare nu trebuie comprimate, ci diversificate într-un context nou. Criza trebuie folosită ca oportunitate şi ca obligaţie de a restructura şi a inova – aceasta este deviza conduitei administraţiei academice.

Desigur că, în operarea unei universităţi, se împletesc în mod complicat, continuu, aspecte didactice şi metodice, aspecte de cercetare ştiinţifică, aspecte de resurse umane, aspecte financiare şi altele. Dacă abordăm contextul crizei sub aspectul resurselor financiare, atunci aş sublinia faptul că Universitatea Babeş-Bolyai caută să exploateze, mai mult decât  oricând înainte, patru canale de sporire a resurselor financiare: extinderea învăţământului universitar netradiţional (on-line education, continuing education, adult education); intensificarea cercetării ştiinţifice cu efecte tehnologice şi în cooperare cu companii publice şi private din regiunea de nord-vest a României; atragerea de studenţi în programele master şi doctorat; valorificarea infrastructurii şi a echipamentelor din laboratoarele proprii în relaţie cu solicitările de închiriere.

 

în fiecare dintre aceste direcţii se întreprind acţiuni specifice ţinând seama de relativ slaba extindere a învăţământului netradiţional în România, de programele de dezvoltare regională ce se desfăşoară, cu sprijinul Uniunii Europene, de nevoia de consolidare a pregătirii studenţilor la nivele superioare (master şi doctorat) ale studiilor universitare, de infrastructura de nivel remarcabil de astăzi a Universităţii Babeş-Bolyai. Pe de altă parte, acţiunile au ca actori catedrele (departamentele) şi facultăţile, plecând de la obligaţia, pe care criza financiară şi economică o accentuează: aceea ca fiecare unitate (catedră, institut, facultate) să îşi asigure sustenabilitatea financiară. O universitate include principiul solidarităţii facultăţilor, dar solidaritatea rămâne superficială, dacă nu se fac eforturi de asigurare a sustenabilităţii proprii la nivelul fiecărei catedre şi al fiecărui institut de cercetare.