A predat teatru de-a lungul timpului în Israel, Slovacia, Armenia sau Azerbaidjan, fără să mai punem catedra sa de la celebra universitate londoneză "De Montfort" sau intensa activitate ca director al departamentului de cultură al BBC. Noel e un intelectual rafinat, cu mult umor şi m-am bucurat când a acceptat să onoreze cu prezenţa sa juriul Festivalului Comedy, care are în prezent loc la Cluj. E un câştig pentru toţi aceia pe care îi va juriza în concurs, dar mai ales pentru cei care vor avea norocul să-l cunoască mai îndeaproape. Vorba prietenului meu, Cristi: "Noel este, el însuşi, un festival de comedie...". În ce mă priveşte, de-a lungul atâtor ediţii de festival de teatru, desele ieşiri cu Noel şi cu Cristian Radu în împrejurimile Sibiului mi-au făcut un bine imens prin faptul că la despărţire rămâneam, întotdeauna, cu două trei teme de gândire. Noel are putinţa rară de a-ţi "servi", fără să simţi, câte un subiect nedesluşit. Îţi rămâne ca o temă, din care se nasc, de obicei, alte şi alte teme.
Chiar de asta cred că acest om minunat este unul din puţinii care ne rămân în conştiinţă, tocmai fiindcă au putut schimba ceva în sufletele şi în mintea noastră. Ieri, în revista festivalului, răspunzând întrebărilor unui reporter, Noel mi-a dat (de data asta indirect) un subiect la care să mă gândesc. "... dar ce mă interesează pe mine cel mai mult este să văd ce îi face pe oameni să râdă. Spre exemplu, noi râdem de ceva, dar pe chinezi îi face altceva să râdă. Ce îi face pe ruşi să râdă? Dar pe maghiari? Trebuie să urmăreşti diversele abordări ale umorului, din diverse părţi ale lumii. Ceea ce nu poţi face în teatru, spre exemplu". Pare o temă bună. Însă mergând mai departe de a inventaria genurile şi "cantitatea" de umor, direct proporţională cu inteligenţa celui care râde. Mai jos, suplimentul Comedy prezenta filmul care avea să fie proiectat, în cadrul festivalului, la cafeneaua Klausenburg: "Aşteaptă-mă şi nu voi veni". "Alek este disperat pentru că Teodora l-a părăsit după trei ani de relaţie. O poveste plină de triunghiuri amoroase şi inimi frânte. Secţiune comedy-drama". Aceasta este descrierea, aşa cum o putem citi în caietul-program.
M-am gândit imediat că dacă umorul poate fi studiat, aşa cum îşi doreşte Noel, după felul de a fi al popoarelor Lumii, atunci de bună seamă că tristeţea şi dezamăgirea s-ar putea analiza mai uşor, fiindcă are, la toate popoarele, cam aceeaşi "faţă". Cred că atunci când râzi, nu poţi face asta decât dacă, dintr-un anume motiv, eşti, într-o bună măsură, cuprins de un sentiment plenar de siguranţă. Îmi imaginez că nu poţi râde senin decât când trăieşti într-o oarecare lejeritate pe care ţi-o inspiră sentimentul unei siguranţe, al unei certitudini. Pe de altă parte, "râsul" incertitudinii poate fi, mai degrabă, un rictus sau un râs amar. Cam cum ai încerca să săruţi pe cineva, strângând buzele... Atât de elocvent, cât să se poată inventa, la un festival de comedie, secţiunea "comedy drama"... Dar ce anume face ca viaţa noastră, sau cel puţin o parte a ei să se desfăşoare într-o anume siguranţă? Capătă această siguranţă, oare, chipul şi asemănarea popoarelor sau nu? Ne putem întreba. Sau poate, mai degrabă, reţeta "certitudinii" este o contrafacere, un fals, un "sistem" în care intri fiindcă "aşa se face", şi în timp ce acesta, sistemul, te "macină", tu încerci să-ţi dai seama dacă acela este sau nu "locul tău". O reţetă preluată asemeni unui mit, la care fiecare popor/generaţie/zonă culturală adaugă sau elimină câte un element?
Ce anume ne face să ne simţim în siguranţă? Pe unii îi ajută sumele de bani din cont, pe alţii funcţia deţinută în Companie, pe alţii imaginea publică, puterea de a hotărî destinele altora, marca scumpă a maşinii sau diploma de Universitate. În partea cealaltă sunt cei care găsesc siguranţa în propriile lor proiecte de viaţă, aceia care visează frumos: cei care au la îndemână dimensiunile şi demersurile "subtile" ale profunzimilor interioare, ale sentimentelor, ale artei, valorilor absolute ale fiinţei umane; cei care caută siguranţa şi liniştea certitudinii în relaţia cu ei înşişi şi/sau un alt om. Întru realizarea unei comuniuni. Sunt cei din secţiunea "comedy-drama" a vieţii. Cei care caută împlinirea în liniştea şi valoarea unei relaţii, cel mai probabil, utopic, ca şi personajul filmului despre care vorbeam mai sus. Probabil că acest gen de "comedy-drama" este hilar. Poţi râde de penibilul situaţiilor, al gesturilor, al cuvintelor scrise şi rostite de un astfel de personaj, care îşi simte echilibrul interior pierdut. Cu siguranţă că atitudinea acestui gen de personaj stârneşte celor mai mulţi râsul. Şi tot cu siguranţă am fost, fiecare din noi, mai dureros sau mai puţin dureros (după cât îi permite fiecăruia condiţia sufletească), personajele principale ale acestui gen de film. Bănuiesc că acesta este şi motivul pentru care (mai) putem zâmbi, măcar, - atât cât să ne acoperim un rictus -, urmărind o astfel de peliculă. Şi poate că numai după un astfel de rictus amar în genul "comedy-drama" putem înţelege că există un timp pentru toate. Dar mai ales că există un timp când râzi şi unul când îţi aduci aminte că ai râs... Deşi îmi place mult să stau în faţa ecranului, la bar, la Klausenburg, savurând un "Arturo Fuente Hemingway" şi un dublu "ristretto", dar nu cred că am să mă duc, pentru că am mai văzut filmul acesta.
