Apropierea socială îţi aducea ţie însuţi un avantaj competitiv important în lupta pentru supravieţuirea vegetativă. în categoria vizată intrau de la torţionari siniştri ai “obsedantului deceniu“ la politruci cu limba de lemn atent şlefuită, de la gestionari de alimentare pline ochi cu creveţi vietnamezi la librărese ce doseau câte-un “Arpagic“ în spatele tomurilor de maculatură realist-socialistă sau chiar unelte blege ale unui monstru birocratic, parte a unui sistem care nu accepta şomajul, preferând să-i angajeze pe toţi imbecilii pe post de cărători de hârtii de la un birou la altul.
Onoarea de familist era un lucru sfânt: orice compromis era făcut în numele binelui familiei, al copiilor, al siguranţei viitorului lor. în cazuri nenumărate, aceste concepte nobile rămâneau vag operaţionalizate şi funcţionau ca orice sintagmă lipsită de sens, precum cuvântările tovarăşului, poeziile despre “tatăl“ ocrotitor şi “mama“ iubitoare şi versurile tembele cu magistrale albastre sau iubiri glaciale la umbra strungului. Amantele de sub birourile şefilor şi nevestele acestora ţinute acasă pe post de casnice, ca măsură preventivă pentru a nu alimenta mai mult gelozia paranoică vinovată a soţilor, sunt mărturii ale acestei rupturi fatale între cuvinte şi semnificat (n.a.: Recomand călduros “Poliţist, adjectiv“ al lui Corneliu Porumboiu, pentru înţelegerea mai temeinică a rupturii).
Aşijderea, ruptura intervenea dramatic şi între vorbele spuse şi cele gândite, între sentimentele exteriorizate şi exteriorizările nepermise de convenţiile absurde ale socialului pervertit ideologic, între preamărirea publică a vieţii matricizate şi violenţa domestică, fizică sau psihică, ajunsă regulă, nu excepţie, în multe familii româneşti. Partidul şi familia tronau plenar deasupra tuturor reprezentărilor axiologice ale cozilor de topor, alfa şi omega existenţei lor mizerabil-umane, trăite patetic într-o vilă cu etaj luată de stat de la vreun chiabur nemernic, acum la zdup, acolo să-i putrezească oasele banditului!
E tragic să constatăm că timp de 20 de ani ne-am învârtit de câteva ori în gol, ca să ajungem de unde am plecat, cu cozi de topor care şi-au schimbat doar faţa, nu şi funcţia social-politică în sine. Dublul discurs, public vs. privat, ascunde aceeaşi falie ireductibilă între mănunchiul înfricoşător de topoare ce alcătuiesc aparatul decident şi cei asupra cărora se răsfrâng efectele deciziilor. Scrutin după scrutin, schimbare de gardă după schimbare de gardă, ieşirea din cerc e tot mai departe, iar nefirescul relaţiei dintre un stat slab umplut cu oameni puternici şi un popor mare format din amibe docile şi apatice intră în cadrul fix al unei existenţe sociale cu aparenţă de normalitate.
Aceasta e cheia interpretării. Sumele aberante cheltuite pe serbări pantagruelice sau proiecte publice fără beneficiari nu mai declanşează reflexe pilo-erectoare decât unor ziarişti aflaţi temporar în tabăra adversă. Drept consecinţă, ministreasa de la Tineret şi Sport, dna Ridzi, îşi permite să vorbească, fără vreun muşchi clintit pe faţă, despre targetul de 100.000 de tineri mobilizaţi la chef, indiferentă la suma cheltuită din bani publici. Exact în acelaşi timp, în alt colţ de ţară, mii de tineri îşi numără mărunţişul de azi pe mâine, pentru că firma care i-a angajat a rămas fără bani şi nu le-a mai virat salariul de două luni.
Alţii sunt anunţaţi brusc că rămân şomeri, aşa că vor avea vreme berechet să vadă la televizor protestele mişcărilor sindicale ale bugetarilor, ale căror cheltuieli cu salariile cresc încă precum Făt-Frumos, de la o lună la alta. Schemele de personal din firmele private se subţiază până la limită, concomitent cu hipertrofierea bulimică a celor de la stat. Sutele de agenţii şi oficii inutile, care dau slujbe sutelor de mii de şomeri mascaţ, încremenesc în proiecte, în numele salvării de la criză a unei economii în metastază.
Nu-mi plac constatările seci ale unor situaţii banalizate în rău, prefer de fiecare dată să exprim sau măcar să las iluzia unei soluţii. De această dată, mi-e foarte greu să o identific. Totuşi, pare că traversăm o perioadă în care soluţia supravieţuirii nu poate fi decât individuală, de tipul “scapă cine poate“. Cei care au înţeles primii asta nu au de făcut acum decât să strângă câte un bănuţ pentru campania electorală a unuia dintre candidaţi şi să aştepte relaxaţi rezultatele previzibile ale unor comisii de anchetă făcute de amorul artei.
Sunt modele de succes, care ridică laşitatea şi tupeul jegos la rang de virtute socială, stabilite cu probe ca fiind condiţiile necesare şi suficiente pentru ieşirea cu succes din zona bazei piramidei lui Maslow. Acum, ca şi atunci, coada de topor, aflată în slujba unor idealuri imposibil de conceptualizat, dar date pe goarnă obsedant de toţi vorbitorii în public, mai are conotaţii peiorative doar pentru fraierii visători. Pentru noi, cei ce luptăm pentru progres, e însuşi simbolul falic ce indică viitorul luminos, când sintagme ca “interes public“ vor fi scoase în afara legii, că oricum n-o să mai priceapă nimeni la ce naiba se referă.
