Spre deosebire de limbuţii săi colegi din întregul spectru politic, Frunzăverde nu se înghesuie să apară în talk-show-uri. Pe politicienii care nu prea contează la nivel înalt îi recunoşti prin aceea că acceptă să intre în platou alături de alţi patru, cinci, şase ori chiar mai mulţi ?invitaţi?. Aceştia sînt ahtiaţi după notorietate, nu le pasă că sînt dilentanţi în mai toate, că n-au cultură şi nici nu înţeleg democraţia ori politica, nici nu se sinchisesc pentru că sînt semianalfabeţi, respectă cu fidelitate linia partidului, chiar dacă este aberantă şi/sau contra interesului public. I-am urmărit de ani de zile şi îi ştiu atît de bine încît schimb canalul instantaneu cînd le văd mutrele ori le aud trăncăneala fără rost, la fel cum procedez cu invitaţii de profesie, care îţi vorbesc despre orice deşi nu se pricep la prea multe (nu le mai spun numele, că prea sînt mulţi şi toxici). Spre deosebire de toţi aceştia, Frunzăverde face parte din elita noastră politică. Ba chiar din acea superminoritate politică mai interesantă şi mai inteligentă decît elita intelectuală (şi aici mă refer strict la acea parte care se hazardează să emită opinii despre politică, în ciuda lipsei lecturilor fundamentale şi a celor secundare).
Apariţia lui Sorin Frunzăverde în emisiunea lui Mihai Gîdea, la Antena 3, a fost o revelaţie. Am aşteptat cîteva zile, să văd dacă mi se atenuează primele impresii, extrem de favorabile, şi abia acum scriu acest text. Frunzăverde este cu cîteva clase peste Boc ori Ungureanu (Mihai Răzvan). Nu am să mă pierd în enumerarea calităţilor sale, ci doar a unora dintre acelea care fac diferenţa. De ani de zile auzim din partea politicienilor acelaşi limbaj otrăvit al conflictului, urii şi resentimentului, care degenerează în jigniri, limbaj golănesc şi populist. De fapt, o mare parte a clasei noastre politice chiar asta reprezintă - triumful golanilor în politică, dominaţia ?băieţilor deştepţi?. Limbajul, dar mai ales mentalitatea pe care o reflectă limbajul lui Frunzăverde, sînt cele ale consensului. El a înţeles ceea ce mulţi nu vor înţelege niciodată: partea grea a politicii nu este conflictul, - starea naturală a politicii, - ci consensul. Marii politicieni sînt aceia care construiesc consensul.
Deşi moderatorul Gîdea l-a ispitit de mai multe ori să-şi atace foştii colegi din PD-L, în particular pe Băsescu, Udrea, Boc, dar şi pe alţii, Frunzăverde nu a procedat precum traseiştii de meserie, care îşi împroaşcă cu noroi vechii camarazi (că tot a fost readus în actualitate termenul). Politicos, manierat, inteligent, informat, Frunzăverde pare mai degrabă un politician britanic, nu unul autohton. Pledoaria sa pentru un alt tip de politică, pentru un alt tip de limbaj folosit de către politicieni, pentru alte mentalităţi şi comportamente, face notă discordantă cu mai tot ce am auzit în ultimul deceniu şi jumătate. În politica noastră nu s-a mai vorbit aşa de pe vremea lui Corneliu Coposu şi a Convenţiei Democratice. Tocmai pentru că are un alt tip de mentalitate şi promovează un alt tip de politică, Frunzăverde a devenit o forţă care va înclina balanţa către partea deficitară sau cel puţin va menţine un echilibru. El nu numai că a contribuit la înclinarea balanţei dintre putere şi opoziţie către opoziţie, - lucru care se petrece de vreo doi ani încoace, de cînd partidele de dreapta şi de stînga din opoziţie au hotărît să formeze Uniunea Social Liberală, - dar va înclina balanţa către un alt tip de mentalitate politică şi către un alt tip de a face politică.
Sursele mele din diferite partide ale opoziţiei mi-au vorbit despre neîncrederea care există în Frunzăverde şi în alţi politicieni care părăsesc corabia în prag de naufragiu a puterii pentru a sări în bărcile de salvare ale opoziţiei. Este firesc să existe asemenea percepţii într-o cultură politică a neîncrederii. Nefirească ar părea încrederea. Or, eu tocmai asta vreau să demonstrez, că nu poţi construi nimic şi cu atît mai puţin consensul politic, într-o cultură politică a neîncrederii. Cu alte cuvinte, dacă Sorin Frunzăverde va confirma încrederea pe care i-au arătat-o liberalii, va fi un pas important către un alt tip de a face politică.
Liberalii ar trebui să-l folosească pe noul lor vicepreşedinte în campania electorală locală şi în cea parlamentară. Dar lucruri mai importante îl aşteaptă pe Frunzăverde, legate mai ales de strategia politică a partidului şi de (re)construcţia dreptei liberale. După îndelungata amînare a intrării în normalitate a politicii noastre, va veni momentul în care vor conta partidele doctrinare şi cu bază ideologică solidă. PD-L-ul a ratat şi a subminat şansele istorice ale alianţei cu liberalii, încercînd chiar să distrugă PNL-ul, să îl subordoneze construcţiei aberante a partidului prezidenţial. Or, tocmai datorită puternicei sale identităţi liberale, mai veche decît data înfiinţării formale a partidului (1875), mergînd pînă la paşoptişti, PNL a rezistat asaltului vremelnicei forţe politice grupate în jurul lui Băsescu. După ce vor trece aceste valuri, va veni vremea autenticei renaşteri a liberalismului. Sau, cum se exprima Bruce Ackerman în cartea lui profetică, The Future of Liberal Revolution, va veni vremea reluării revoluţiei liberale şi a continuării moştenirii paşoptiste, brutal întrerupte ori bruiate de succesive diversiuni (camarila regală, legionarismul, ocupaţia sovietică, comunismul, fesenismul, camarila băsesciană).
