Dezbaterile electorale au avut o atmosferă tipică de prohod, vorbitorii fiind mai degrabă ocupați să spele păcate onorabililor defuncți decât să laude viitorul nou-născuților. Nou-născuți care par să lipsească la apel; mutrele noi în politica românească sunt mărețe, sunt sublime, dar lipsesc (aproape) cu desăvârșire.
Aceiași baroni tenebroși, aceleași șulfe politice care stau ca lipitorile pe scaune sau pe bugete, aceleași bogate colecții de pușcăriabili care n-au mâncat usturoi (adică mite și bani publici) se înghesuie în prim-planul vieții politice, adică pe la televiziuni sau pe panourile de afișaj, recitând aceleași programe prăfuite, cu aceleași promisiuni deșarte care nu vor fi împlinite.
Vezi bine, ei nici nu doresc să le împlinească... cum altfel, doar ce vor încerca să promită peste patru ani, încercând să se facă realeși?! Într-o țară în care mai sunt atâtea de făcut (la capitolul dezvoltare teritorială România luptă încă cu mari șanse pentru „lanterna roșie" europeană), există o adevărată mană cerească de promisiuni. Pentru ce să le epuizezi pe toate la un singur ciclu electoral? Nu este rațional, ele trebuie inventariate scrupulos și păstrate cu drag, întru eterna zăpăcire a alegătorilor dezabuzați.
Dezabuzați, fiindcă procesul electoral și partea sa cea mai suculentă, campania electorală, și-au pierdut strălucirea și interesul. Pe alegători nu-i interesează ce promit candidații că vor face, pe ei îi interesează ce le pun aceștia în mână pentru a le câștiga voturile. Fără o tigaie, fără un puișor pentru rotisor, fără un tricou („îți mai aduci aminte, neică, la parlamentarele din toamnă ăi norocoși prindeau și scurte vătuite...") cum să te mai bucuri de alegeri?
Mai ales că mutrele acre și plicticoase din fața ta sunt cantonate în două categorii bine definite: pușcăriabilii, adică cei prinși deja cu mâna în sac, care speră că, prin demnitatea publică, vor beneficia de oarecare protecție și fraierii, care speră că vor putea fura fără să fie prinși de „organe" (scuze pentru ambiguitatea acestei exprimări!).
Să nu vă închipuiți cumva că „pușcăriabil" este o simplă figură de stil. O tristă statistică recentă inventariază pe teritoriul țării 277 de candidați la demnitățile locale care au fost deja condamnați sau sunt în faze avansate în procesele în care au fost inculpați pentru mită, delapidare sau conflict de interese.
Dacă la acest număr adăugăm pe cei „cinstiți" (adică, pe hoții neprinși...) nu este de mirare că percepția planetei despre România este de natură să ne nedumirească și să ne umilească; într-o recentă luare de poziție, importantul senator american John McCain a declarat că democrația americană va continua să funcționeze chiar dacă Donald Trump va câștiga alegerile prezidențiale, fiindcă (aici țineți-vă bine!) „noi nu suntem România!"
Bravos, națiune română! Halal să-ți fie! A ajuns ca țara ta fie să fie citată drept etalon de corupție și de democrație nefuncțională! Ceea ce nici nu este de mirare, atâta vreme cât președintele principalului partid este condamnat definitiv, fostul președinte al aceluiași partid este hoț (încă) nedovedit, câtă vreme se pregătește debarcarea președintelui Camerei Deputaților printr-un dezgustător circ mediatic, iar președintele Senatului, al doilea om al statului, se menține în funcție doar prin murdare jocuri politice.
Care să fie percepția externă despre România, atâta vreme cât partidele funcționează ca adevărate găști, închise în cercul îngust al intereselor și ambițiilor lor? Câteodată, acțiunile partinice și pozițiile celor pe care aceste partide îi împing în demnități publice seamănă cu un adevărat război al aleșilor împotriva națiunii.
Un exemplu recent: Comisia de etică a Universității București, cea care a dat verdictul de plagiat pentru lucrarea de „doctorat" a lui Victor Ponta, a fost propusă pentru premiul Cetățean European al anului 2016. În cadrul votului menit să aducă o poziție în clasament acestei instituții, majoritatea europarlamentarilor PSD au acordat nota minimă, drept răzbunare că aceasta s-a luat de șeful lor.
Să nu uităm, este vorba aici nu despre aleșii dintr-o comună oarecare pierdută între câmpuri sau între munți, ci despre cei mai de seamă aleși ai națiunii, cei care ne reprezintă la Bruxelles și care luptă până la unu (doar până la unu, că după aceea se duc probabil la ședință la partid...) pentru promovarea intereselor României și pentru crearea unei Europe mai bune și mai puternice - tot în folosul țării lor, desigur...
Momentul electoral 2016 mi se pare ratat cu desăvârșire, mașina clasei politice a ieșit glorioasă în decor, salutată cu un oftat neputincios de mai puțin de jumătate dintre votanți (după cea mai ternă campanie electorală, a urmat cea mai mare plictiseală de vot). Bucureștiul a primit la urne doar o treime din alegători, astfel că primărița salutată cu multă pompă și cu multe declarații sforăitoare a fost votată de abia 15% din bucureștenii cu drept de vot.
La Craiova a izbândit cu un procent global identic o primăriță care azi-mâine va fi trimisă în judecată pentru acuzații extrem de grave. Clasa politică a primit o palmă usturătoare, pentru care nu va întoarce niciodată celălalt obraz. Cum să întorci ceva ce... n-ai?!
Una peste alta, alegerile locale din anul acesta mi-au sunat ca o șușanea de proastă calitate (pleonasmul l-am introdus deliberat!), un fel de sesiune de calificări pentru sezonul DNA 2016-2020. În cei patru ani care urmează, și mai mulți dintre cei care cântă fals vor vedea pumnul juriului DNA izbind butonul roșu.
Ce se va întâmpla? Suspans desăvârșit! Poate partidele vor câștiga războiul cu națiunea (implicit, și cu DNA) și întreaga țară se va ploconi umilă în fața baronilor centrali și locali. Sau partidele vor înțelege, mai de voie, mai de nevoie, că trebuie să renunțe la acest veros și dezgustător bâlci al deșertăciunilor. Nu fiindcă eu le-o cer. Nu fiindcă DNA-ul le-o cere. Ci fiindcă națiunea le-o cere!
