DISTRIBUIE
Teza 1: Forţa opoziţiei unite este mai mare decât cea a fiecărui partid pe cont propriu. În principiu, toate exemplele anterioare ne-au arătat că teza se susţine integral înaintea şi în timpul alegerilor, dar postelectoral săbiile în aceeaşi teacă nu se suportă.
Explicaţia este simplă: pragmatic vorbind, interesul tuturor părţilor care compun alianţa este dărâmarea puterii de la acea dată, iar energiile cumulate ale actorilor sunt cheia succesului. Interesul postelectoral îşi pierde orice legătură cu cele întâmplate în campanie, fie că se referă la prieteniile politice care păreau mai sudate decât oricând, fie la programele măreţe pe care partidele le recitaseră pe dinafară până mai ieri. Pur şi simplu – iar asta tot experienţa ne-a arătat-o – oamenii se văd cu sacii în căruţă şi acţionează după cheful teşcherelelor proprii sau ale sponsorilor politici. Şi încă ceva: forţa unei alianţe stă în hârtia semnată împreună de şefii partidelor care o compun. Destrămarea unei alianţe parafate la tribunal înainte de alegeri este prea costisitoare de oricare parte, indiferent cât de tare şi-ar dori liderii să se ciomăgească pe la colţuri. Cu cât sunt mai mari tensiunile acumulate preelectoral, înjurând printre dinţi, în pumni, de teamă să nu răzbată scandalul prin presă, cu atât mai zgomotoasă va fi cearta dintre parteneri, după ce vor fi ajuns la putere.
Teza 2: O alianţă construită în jurul unui mesaj negativ are şanse mai mari să trăiască până la alegeri decât dacă s-ar coagula în jurul unui proiect constructiv. Duşmanul comun, Traian Băsescu, s-a dovedit de fiecare dată redutabil în confruntările electorale, iar bătăliile cu actualul preşedinte au lăsat taberele adverse pustiite, cu unii răniţi care se smiorcăie şi acum pe la televizor şi îşi ling, impudic, rănile în public. De altfel, privind peisajul partidelor româneşti din acest moment, pare că singurul vector de unitate conjuncturală între blocurile politice este forţa de reacţiune la un factor extern perceput drept agresiv. Iar dl Băsescu are toate caracteristicile unui duşman mitologic perfect pentru opozanţi. Problema este că toată tărăşenia cu « marea alianţă » nu are în background un program politic, ci doar unul electoral. Totul se creează privind cu coada ochiului spre Cotroceni, toţi se raportează la preşedinte ca la un Mefisto, pentru a-şi evidenţia, prin contrast, albeţea dinţilor, nimic nu se construieşte, totul merită dărâmat, ca într-un joc videocratic de-a Sodoma şi Gomora. Jucătorii şi-or fi făcut calculele şi şi-or fi spus că scenariul a funcţionat de minune pentru outsideri de fiecare dată. Totuşi, absenteismul la urne, în creştere la ultimele scrutine, dovedeşte că populaţia s-a cam plictisit de paradigma aceasta reducţionistă şi vrea să audă altceva. Prin urmare, oricât ar fi de comodă postura opoziţiei de tip Gică Contra, s-ar putea ca, dacă electoratul nu va reuşi să întrezărească urmele unei construcţii trainice, măcar pe durata unui mandat întreg, surprizele neplăcute pentru aliaţi să nu întârzie.
Teza 3: Raportarea românilor la timpul istoriei se învaţă la televizor.
Dl profesor de istorie Crin Antonescu ne povăţuieşte să lăsăm dracului trecutul şi să privim la prezentul mizerabil şi la viitorul condiţionat-luminos, albindu-l dintr-o scuturare de zuluf pe noul său aliat. Dl Antonescu le impune subordonaţilor săi din partid să îşi selecteze atent amintirile, de pildă dna Săftoiu să nu uite lângă ce securist şi-a pierdut tinereţile profesionale înainte de a fi recuperată de PNL, spre mântuirea sufletului său politic. Deodată cu dna Săftoiu, toţi votanţii şi simpatizanţii liberali vor uita la comandă cine erau şi ce vroiau de la viaţă un J. S. Mill, un Fr. Hayek, nişte Brătieni, fiind de acord că nu există liberali mai de soi decât cei care şi-au clădit în 20 de ani imperii economice şi mediatice care i-ar face pe cei de mai sus să plece capetele ruşinaţi în faţa mostrelor de conduită liberală tip Voiculescu sau Patriciu. Ceea ce a uitat demult dl Antonescu este că votantul liberal are credinţe şi valori, e nefericit pentru că îşi pune întrebări, gândeşte şi se îndoieşte, abia apoi investeşte încredere, compară, abia apoi alege, şi, mai ales, nu-şi pierde minţile după cum îi dictează şeful partidului pe care l-a votat data trecută. Aşa încât toţi ţuţerii pe care şi i-a cultivat dl Antonescu în ultimii doi ani, de când e preşedintele partidului, şi-ar face un bine să se uite o clipă în oglindă: puţini şi-ar întâlni privirea, coloana vertebrală le-ar îndrepta-o spre şosete, puţini şi-ar zări un muşchi zvâcnind pe faţă când, mecanic şi deloc în spirit liberal, ar repeta « Da, şefu’! »
Teza 4: Băsescu este o javră mincinoasă, Antonescu este un armăsar politic. Fostul comandant de navă nu a înţeles niciodată că « adevărul nu se confundă totdeauna cu dreptatea », cum scrie în toate cărţile bune şi ne spunea Faulkner din paginile « Dilemei ». Pentru că dreptatea, în esenţa sa, este relativă, în funcţie de contextul istoric, de experienţele celui care susţine că o are, de experienţele celor în faţa cărora o supune spre confirmare ş.a.m.d. Confruntat cu adevărul pluralităţii de idei, cu felul în care doi oameni diferiţi văd justeţea unei cauze şi a mijloacelor sale de împlinire, dl Băsescu a dat frâu liber, de atâtea ori, la o conduită publică violentă, îndeosebi prin limbajul frust. În fruntea unei societăţi care şi-a descoperit vocaţia violenţei simbolice de îndată ce a avut acces la aceasta, liderul violent a fost întâmpinat, pe de o parte, cu simpatie de poporul care parcă se privea în oglindă şi, pe de alta, cu încercarea adversarilor de a-l întrece în violenţă, pentru a deveni şi ei pe placul poporenilor. Cheia spiralei violenţei pe care o parcurgem de câţiva ani stă în acest trinom patologic: lider violent - opozanţi violenţi - public violent, care se învârt într-un cerc vicios, încercând să descopere primordialitatea oului sau a găinii. Dl Antonescu ni s-a arătat incapabil să se desprindă de această paradigmă mocirloasă, deşi ne este vândut, graţie descalificantei prese de dezinformare, drept armăsarul pur et dur, dar promotor al unui alt fel de politică. « Râmă este el, el e căpetenia bandelor care terorizează România! », a tunat el către dl Băsescu de după pupitrul unui studio TV albastru şi tot mai prietenos. Cu o zi mai devreme, pusese pumnul în gura oricărui contestatar al noii alianţe pe care o copsese la foc mic de unul singur, ca un despot voit luminos într-un partid voit liberal. El, acelaşi care îi răcneşte din toţi bojocii dictatorului de la Cotroceni să plece, ca să-i ia el locul! El, oratorul desăvârşit, care descoperă sinonime perfecte şi parţiale pentru toate invectivele proferate de-a lungul timpului de aşii acestui fel de exerciţiu, fără să spună de fapt nimic! Atât de mult pare să-şi dorească să se joace şi el puţin de-a dictatorul în locul dlui Băsescu, încât ai zice că are vise umede chiar şi cu ochii larg deschişi, în direct şi pe mai multe posturi concomitent. Jalnic şi vanitos epigon.
* Tot la A3, dl Antonescu, referindu-se la un comentariu semnat de Florin Negruţiu în Gândul, pe care, cel mai probabil, nici nu-l citise, a spus: “În România, cu câteva excepţii, jurnaliştii se minunează de cât de şmecher a fost dl Băsescu şi de data asta, jurnaliştii scriu editoriale care se numesc “Antonescu, securist la fără frecvenţă”, nu “Băsescu, javră mincinoasă”, de pildă.” Aştept felicitările din partea dlui Antonescu pe adresa redacţiei. Rog seriozitate!
Teza 2: O alianţă construită în jurul unui mesaj negativ are şanse mai mari să trăiască până la alegeri decât dacă s-ar coagula în jurul unui proiect constructiv. Duşmanul comun, Traian Băsescu, s-a dovedit de fiecare dată redutabil în confruntările electorale, iar bătăliile cu actualul preşedinte au lăsat taberele adverse pustiite, cu unii răniţi care se smiorcăie şi acum pe la televizor şi îşi ling, impudic, rănile în public. De altfel, privind peisajul partidelor româneşti din acest moment, pare că singurul vector de unitate conjuncturală între blocurile politice este forţa de reacţiune la un factor extern perceput drept agresiv. Iar dl Băsescu are toate caracteristicile unui duşman mitologic perfect pentru opozanţi. Problema este că toată tărăşenia cu « marea alianţă » nu are în background un program politic, ci doar unul electoral. Totul se creează privind cu coada ochiului spre Cotroceni, toţi se raportează la preşedinte ca la un Mefisto, pentru a-şi evidenţia, prin contrast, albeţea dinţilor, nimic nu se construieşte, totul merită dărâmat, ca într-un joc videocratic de-a Sodoma şi Gomora. Jucătorii şi-or fi făcut calculele şi şi-or fi spus că scenariul a funcţionat de minune pentru outsideri de fiecare dată. Totuşi, absenteismul la urne, în creştere la ultimele scrutine, dovedeşte că populaţia s-a cam plictisit de paradigma aceasta reducţionistă şi vrea să audă altceva. Prin urmare, oricât ar fi de comodă postura opoziţiei de tip Gică Contra, s-ar putea ca, dacă electoratul nu va reuşi să întrezărească urmele unei construcţii trainice, măcar pe durata unui mandat întreg, surprizele neplăcute pentru aliaţi să nu întârzie.
Teza 3: Raportarea românilor la timpul istoriei se învaţă la televizor.
Dl profesor de istorie Crin Antonescu ne povăţuieşte să lăsăm dracului trecutul şi să privim la prezentul mizerabil şi la viitorul condiţionat-luminos, albindu-l dintr-o scuturare de zuluf pe noul său aliat. Dl Antonescu le impune subordonaţilor săi din partid să îşi selecteze atent amintirile, de pildă dna Săftoiu să nu uite lângă ce securist şi-a pierdut tinereţile profesionale înainte de a fi recuperată de PNL, spre mântuirea sufletului său politic. Deodată cu dna Săftoiu, toţi votanţii şi simpatizanţii liberali vor uita la comandă cine erau şi ce vroiau de la viaţă un J. S. Mill, un Fr. Hayek, nişte Brătieni, fiind de acord că nu există liberali mai de soi decât cei care şi-au clădit în 20 de ani imperii economice şi mediatice care i-ar face pe cei de mai sus să plece capetele ruşinaţi în faţa mostrelor de conduită liberală tip Voiculescu sau Patriciu. Ceea ce a uitat demult dl Antonescu este că votantul liberal are credinţe şi valori, e nefericit pentru că îşi pune întrebări, gândeşte şi se îndoieşte, abia apoi investeşte încredere, compară, abia apoi alege, şi, mai ales, nu-şi pierde minţile după cum îi dictează şeful partidului pe care l-a votat data trecută. Aşa încât toţi ţuţerii pe care şi i-a cultivat dl Antonescu în ultimii doi ani, de când e preşedintele partidului, şi-ar face un bine să se uite o clipă în oglindă: puţini şi-ar întâlni privirea, coloana vertebrală le-ar îndrepta-o spre şosete, puţini şi-ar zări un muşchi zvâcnind pe faţă când, mecanic şi deloc în spirit liberal, ar repeta « Da, şefu’! »
Teza 4: Băsescu este o javră mincinoasă, Antonescu este un armăsar politic. Fostul comandant de navă nu a înţeles niciodată că « adevărul nu se confundă totdeauna cu dreptatea », cum scrie în toate cărţile bune şi ne spunea Faulkner din paginile « Dilemei ». Pentru că dreptatea, în esenţa sa, este relativă, în funcţie de contextul istoric, de experienţele celui care susţine că o are, de experienţele celor în faţa cărora o supune spre confirmare ş.a.m.d. Confruntat cu adevărul pluralităţii de idei, cu felul în care doi oameni diferiţi văd justeţea unei cauze şi a mijloacelor sale de împlinire, dl Băsescu a dat frâu liber, de atâtea ori, la o conduită publică violentă, îndeosebi prin limbajul frust. În fruntea unei societăţi care şi-a descoperit vocaţia violenţei simbolice de îndată ce a avut acces la aceasta, liderul violent a fost întâmpinat, pe de o parte, cu simpatie de poporul care parcă se privea în oglindă şi, pe de alta, cu încercarea adversarilor de a-l întrece în violenţă, pentru a deveni şi ei pe placul poporenilor. Cheia spiralei violenţei pe care o parcurgem de câţiva ani stă în acest trinom patologic: lider violent - opozanţi violenţi - public violent, care se învârt într-un cerc vicios, încercând să descopere primordialitatea oului sau a găinii. Dl Antonescu ni s-a arătat incapabil să se desprindă de această paradigmă mocirloasă, deşi ne este vândut, graţie descalificantei prese de dezinformare, drept armăsarul pur et dur, dar promotor al unui alt fel de politică. « Râmă este el, el e căpetenia bandelor care terorizează România! », a tunat el către dl Băsescu de după pupitrul unui studio TV albastru şi tot mai prietenos. Cu o zi mai devreme, pusese pumnul în gura oricărui contestatar al noii alianţe pe care o copsese la foc mic de unul singur, ca un despot voit luminos într-un partid voit liberal. El, acelaşi care îi răcneşte din toţi bojocii dictatorului de la Cotroceni să plece, ca să-i ia el locul! El, oratorul desăvârşit, care descoperă sinonime perfecte şi parţiale pentru toate invectivele proferate de-a lungul timpului de aşii acestui fel de exerciţiu, fără să spună de fapt nimic! Atât de mult pare să-şi dorească să se joace şi el puţin de-a dictatorul în locul dlui Băsescu, încât ai zice că are vise umede chiar şi cu ochii larg deschişi, în direct şi pe mai multe posturi concomitent. Jalnic şi vanitos epigon.
* Tot la A3, dl Antonescu, referindu-se la un comentariu semnat de Florin Negruţiu în Gândul, pe care, cel mai probabil, nici nu-l citise, a spus: “În România, cu câteva excepţii, jurnaliştii se minunează de cât de şmecher a fost dl Băsescu şi de data asta, jurnaliştii scriu editoriale care se numesc “Antonescu, securist la fără frecvenţă”, nu “Băsescu, javră mincinoasă”, de pildă.” Aştept felicitările din partea dlui Antonescu pe adresa redacţiei. Rog seriozitate!
DISTRIBUIE
Comenteaza
