Ar fi în contradicţie chiar cu condamnarea aspră „la grămadă" a inculpaţilor din dosarul transferurilor, în cea mai mare parte întemeiat, dar care s-a vrut şi un exemplu. Această condamnare în bloc a unor oameni „grei" din fotbal, parţial şi din afaceri, politică e un mesaj mult mai dur decât condamnarea individuală a lui Adrian Năstase ori arestarea preventivă a lui Dan Radu Ruşanu. Fiecare dintre condamnaţi (Ioan/Giovanni Becali, Victor Becali, Cristian Borcea, George Copos, Gigi Neţoiu, Jean Pădureanu, Gică Popescu, Mihai/Meme Stoica) este un personaj cu notorietate, care a ţinut prima pagină a ziarelor sau era în centrul atenţiei presei sportive şi/sau de scandal. Într-o măsură mai mică sau mai mare, până la arestare, erau indivizi aroganţi, lipsiţi de bun simţ, politeţe, educaţie, care ani de zile au crezut că în ultimă instanţă justiţia nu se poate atinge de ei. Ca dovadă că, exact a doua zi după pronunţarea sentinţei, Gică Popescu îşi aranjase alegerea în fruntea federaţiei de fotbal.
Păreau să deţină un fel de imunitate simbolică, bazată pe notorietate şi pe merite din trecut, dar care nu justifică actele ilegale comise mai târziu, iar trecerea anilor i-a făcut să creadă că nu li se va întâmpla nimic, aşa că au continuat cu comportamentul lor sfidător. Un exemplu suprem de triumf al kitsch-ului monden, tâmpeniei şi sfidării a fost nunta lui Cristi Borcea, la care a participat o mare parte dintre „greii" politicii, afacerilor, sportului, presei, industriei de entertainment. Complicitatea informală cu acest tip penal, exhibiţionist şi semianalfabet va atârna pe viitor greu în imaginea publică a participanţilor la respectivul eveniment, pe care presa l-a mediatizat excesiv şi suspect. Iar Giovanni Becali şi Meme Stoica au dat dovadă adesea de comportament antisocial, mitocănie, agresivitate fizică şi de limbaj. Şi mă opresc aici, pentru că, dacă tot enumăr erorile şi sfidările acestor indivizi, o să ajung să cred că unii meritau o pedeapsă mai mare.
Cu toate acestea, dacă Traian Băsescu va acorda graţierea, atunci va trebui să îi includă pe toţi cei din lotul transferurilor. Va trebui să îi includă şi pe alţi condamnaţi, în frunte cu Gigi Becali, Adrian Năstase, generalul Dumitru Cioflină, Ioan Avram Mureşan, Nicolae Mischie, Sorin Apostu, Corneliu Iacubov, Virgil Pop, Mihai Boldea, Ionel Manţog. De ce spun acest lucru? Toată lumea a intuit faptul că iniţiativele legislative privind graţierea şi amnistia erau „cu adresă". De dragul salvării unor prieteni, foşti şefi, colegi sau parteneri de afaceri, un grup masiv de politicieni erau gata să încalce limitele constituţionalităţii. Iar acest lucru nu trebuie să se mai întâmple. Este un motiv în plus pentru ca actualul preşedinte al României să dea un decret de graţiere în grup. Decât legi nedrepte mai bine un act umanitar. Iată motivul pentru care în titlu foloseam sintagma „marea amnistie", deşi există anumite deosebiri între graţiere şi amnistie. Marea amnistie, pentru că aproape nimeni nu îşi mai aminteşte - dacă s-a ştiut vreodată - că iniţiativa legislativă privind graţierea şi amnistia le-a aparţinut deputaţilor romi Nicolae Păun şi Mădălin Voicu (PSD), iar intenţia lor era de a-i scăpa de lungi condamnări pe romii săraci care au furat sau au comis infracţiuni minore pentru că mureau de foame. Băsescu ar trebui să graţieze un grup mai larg de condamnaţi, mai ales dintre cei care nu au comis infracţiuni cu violenţă, jaf înarmat, prejudicierea unor grupuri mari de oameni.
În sfârşit, s-a dovedit axioma constituţională „nimeni nu este mai presus de lege". Logic, este o greşeală, pentru că o axiomă nu trebuie demonstrată, numai că la noi ea nu funcţiona ca axiomă. Prea mulţi se situau deasupra legii. Marea problemă este că demonstrarea acestei axiome a fost mai importantă decât actul de justiţie. Unii dintre cei întemniţaţi au fost trimişi acolo pe nedrept, pentru că a existat interesul de a da un exemplu, care s-a combinat cu elemente de răzbunare personală. Există percepţia că Traian Băsescu nu ar fi fost străin de presiunile pentru acele sentinţe exagerate, deci nedrepte. Chiar dacă nu este adevărată, abia refuzul de a acorda graţierea unui grup mai larg, care să îi includă chiar şi pe unii dintre cei pe care Băsescu îi urăşte, va confirma faptul că proverbialul său instinct al răzbunării ar fi un resort intim al actelor sale. Lui Traian Băsescu i-am spus chiar în faţă, dar nu i-a folosit, faptul că a făcut politică doar pe jumătate. A fost bun doar pe conflict şi pe gestionarea conflictelor. A eşuat sistematic pe jumătatea politicului care înseamnă construirea consensului. Este simptomatic faptul că în aproape 10 ani de preşedinţie şi două mandate nu a semnat acte de graţiere. Băsescu are impresia că a fi nemilos echivalează cu a fi puternic. Este o concepţie precreştină. Or, graţierea unui grup semnificativ dintre concetăţenii noştri care au greşit sau chiar au fost condamnaţi pe nedrept ar fi un act de moralitate transdenominaţional, care depăşeşte distincţia dintre creştinism, alte religii şi ateism. Ar fi gestul prin care preşedinţia lui Traian Băsescu s-ar încheia mărinimos, cu bunătate şi onoare. Iar lui însuşi i s-ar ierta multe.
