Bătăile de aripi ale fluturilor din Nord

În 2006, eşecul puţin scontat al social-democraţilor suedezi la alegerile generale a confirmat criza fără precedent în perioada postbelică pe care o traversează stânga politică de-a lungul şi de-a latul Europei.

Dar rezultatele alegerilor de duminică par să fi pus bomboana pe colivă. Mai mult, Suedia a mai lansat o temă gravă de dezbatere la nivel european, fiind pentru prima dată în istoria Parlamentului de la Stockholm, când extrema dreaptă xenofobă reuşeşte să câştige mandate şi să forţeze chiar mâna câştigătorilor pentru a intra la guvernare. Efectele votului suedez sunt mai puternice şi mai importante decât par la prima vedere, pentru întreaga Europă. Chiar o ţară precum România, măcinată de proteste sindicale greu de organizat, de fraude ordinare în plenul parlamentului, trecută prin iadul unor măsuri de austeritate pe cât de întârziate, tot pe atât de severe şi dominată de o faună politică inclasabilă, are toate motivele să ia aminte.

Întâi, trebuie spus că alianţa de centru-dreapta care a guvernat în ultimii patru ani, condusă de premierul Fredrik Reinfeldt, a adunat aproape 50% din voturi, fiind pentru prima dată în istoria democraţiei reprezentative din Suedia când dreapta politică reuşeşte să câştige două scrutine consecutive. Mai mult, rezultatele principalului partid de stânga, Partidul Social-Democrat Suedez, aflat în alianţă cu ecologiştii, sunt cele mai slabe de la introducerea votului universal, în 1921, răstimp în care stânga a dominat net scena politică de la Stockholm, construind un model social-economic universal invidiat. După ce acum patru ani social-democraţii au obţinut 35% din voturi, în 2010 procentul se situează sub 31%, iar alianţa de centru-stânga a Roş-Verzilor (Rödgröna) ajunge la puţin peste 43%. Nu în ultimul rând, Executivul Reinfeldt este singurul din Europa care a traversat primii doi ani de criză şi are şanse mari să rămână în funcţie pentru încă un mandat.

Criza socialiştilor suedezi este explicată în mod divers de opinia publică. Adepţii “statului bunăstării” în varianta sa genuină consideră că “proiectul grandios” al social-democraţiei nu a fost nicidecum abandonat de suedezi, că aceştia nu ar fi deloc dispuşi să renunţe la conceptul de redistribuire a bogăţiei şi finanţare colectivă, atâta doar că politica de comunicare a social-democraţilor a fost sistematic prost gestionată. De cealaltă parte, o cercetare antropologică aprofundată a unor universitari din Lund (H. Berggren şi L. Trädgĺrdh) arată că proiectul politic al Suediei social-democrate a fost fondat pe modelul unui suedez de rând puternic, individualist şi solitar, nu colectivist şi solidar, dar care se raportează cu maximă convingere la un ideal de egalitate şi justiţie socială, legitimând, în acest fel, un stat puternic. Crezul central al suedezului nu este centrat, aşadar, pe o comunitate sudată, ci mai degrabă pe o comunitate eterogenă, dar în care fiecare să îşi asume propriile responsabilităţi individuale bine învăţate, printre care şi datoria de a pune la dispoziţia comunităţii o parte importantă a câştigurilor sale. Discursul social-democraţilor a rămas încremenit în proiectul colectivist şi nu a reuşit să se adapteze defel la schimbările profunde care s-au petrecut în societatea suedeză. De pildă, o statistică citată de revista Fokus arată că Suedia este ţara din lume cu cea mai mare pondere de acţionari în populaţie (la companii proprii sau pe bursă), aproape 25%, iar dacă se iau în calcul şi acţionarii la fonduri de pensii, de investiţii sau de alte tipuri, ponderea ajunge la 80%. Prin urmare, cum ar fi putut socialiştii să câştige voturi promiţând revenirea la paradisul social-democrat din anii ’70-’80, dar nu înainte de a mări impozitele? Cred că aş fi prea naiv să cred că stânga politică românească ar putea învăţa ceva din inadecvarea omologilor lor scandinavi, pentru a renunţa la gargara populistă şi a se adapta la nevoia de politici de stânga a societăţii româneşti.

O altă explicaţie a rezultatelor scrutinului rezidă din oboseala pe care o resimt suedezii faţă de modelul socialist, indulgent cu străinii, iar aceasta se manifestă deja de vreo douăzeci de ani. Enigma asasinării premierului Olof Palme, în 1986, aderarea la UE, în 1994, apoi valurile succesive de azilanţi politici veniţi din Orientul Mijlociu şi fosta Iugoslavie şi dificultăţile de integrare a comunităţilor de imigranţi nevorbitori de limbă suedeză au şubrezit proverbiala atitudine tolerantă a nordicilor faţă de fenomenul migraţionist şi au scuturat, pentru prima dată, edificiul de încredere construit în jurul stângii politice tolerante. Consecinţa este firească: un partid obscur de extremă dreapta xenofobă, condus de un tânăr de 31 de ani, rasist declarat, a reuşit marea surpriză de a intra în parlament, iar analizele sociologice arată că electoratul său este unul migrat din rândul bărbaţilor care în trecut votaseră cu socialiştii. Dacă până şi suedezii, care, potrivit unui studiu danez, se menţin totuşi pe primul loc între naţiunile nordice în privinţa toleranţei rasiale şi interetnice, s-au lăsat cuprinşi de mirajul discursului xenofob dur, atunci va trebui să ne aşteptăm la reacţii electorale chiar mai dure din Danemarca, unde Partidul Popular Danez al Piei Kjaersgaard sprijină coaliţia guvernamentală liberal-conservatoare în schimbul susţinerii parlamentare pentru înăsprirea politicilor de imigrare, din Finlanda, unde “adevăraţii finlandezi” propovăduiesc “demnitatea tradiţiilor forestiere multimilenare” sau din Olanda, unde Partidul Libertăţii al lui Geert Wilders este pe cai mari şi îşi va celebra liderul, luna viitoare, la o reuniune transnaţională a tuturor radicalilor naţionalişti din Europa, de unde nu vor lipsi nici românul verde C.V. Tudor, nici “amicul” său de la vest de Tisa, Vona Gábor.

Tensiunile rasiale şi interetnice care au condus la expulzarea ţiganilor nomazi din Franţa, urmată de tensiunile diplomatice fără precedent dintre Paris şi Bruxelles, îşi găsesc, iată, forme de manifestare electorală în nordul Europei, unde extremiştii s-au cerut în coaliţia de guvernare, stârnind prin asta un val popular de nemulţumire cu totul remarcabil. Manifestările de protest la adresa extremiştilor au fost declanşate în mediul virtual, pe Facebook, de Felicia Mărgineanu, o fată de 17 ani care locuieşte în suburbiile Stockholmului, născută dintr-un tată român şi o mamă suedeză, devenită în ultimele trei zile o eroină naţională. Anticorpii noii naţiuni suedeze au funcţionat democratic, impecabil, într-o desfăşurare de evenimente cu o încărcătură simbolică remarcabilă pentru o întreagă Europă pusă în real pericol de neînţelegeri pe considerente etnice şi rasiale. Mi-e teamă că nu vor fi prea multe naţiunile europene care vor găsi resursele interne de a reacţiona la fel de paşnic şi eficient. Dar şi mai teamă mi-e că reacţia omoloagă a electoratului român va fi, mutatis mutandis, propulsarea politică a unor populişti anti-europeni, mai ales că anii următori vor aduce multe suspine în România din cauza angajamentului pe care ni l-am luat în faţa Comisiei Europene, de a reduce deficitul bugetar până la 3% în 2012. Care ne-ar putea fi, oare, ţapul ispăşitor ideal dacă nu însăşi Europa, cu noile şi serioasele ei sensibilităţi?