Expusă în 1974, această profeție părea doar o glumă simpatică. Chiar dacă demnitarul algerian a fost prezent la sesiunea extraordinară a Adunării Generale ONU, și a ținut un discurs, existența afirmației de mai sus a fost contestată, în măsura în care nu există nici o dovadă scrisă sau filmată că ea s-a produs efectiv. Dar aceasta este o preocupare de colecționari sterili; ceea ce contează este că au trecut doar 40 de ani de la acel moment, iar subiectul a devenit de o uluitoare, apăsătoare și acută actualitate pentru Bătrâna Doamnă Europa.
Bătrâna Doamnă și-a închipuit că raporturile de forță cu Lumea de la Sud vor rămâne aceleași din vremea când ea era tânără, plină de năbădăi, și conducea cu mână fermă destinele întregii planete. În 1974 Doamna era deja matură, își pierduse aproape în întregime întinsele imperii coloniale, și se străduia de zor să-și facă ordine în propria casă. Întoarsă cu fața spre complicata situație internă, Doamna îmbătrânește în ritm accelerat, și face două greșeli capitale: se bizuie prea mult pe banii noilor îmbogățiți (în majoritate foste colonii docile), și lasă grijile politicii mondiale pe seama vărului mai tânăr, plin de mușchi dar imatur în judecăți și pripit în fapte - Statele Unite ale Americii. Până și în privința asigurării securității spațiului european Europa nu are o voce și o viziune unitară; în NATO ea nu apare ca o entitate unitară, ci ca o colecție de state, cu agende foarte diferite, dar toate reduse la rolul de simpli aplaudaci (Franța fiind singura care a îndrăznit să aibă opinii separate).
Acest văr are mușchi, fiindcă cheltuielile sale militare sunt mai mari decât cheltuielile însumate ale celor nouă state care-i urmează în această tragică ierarhie. Dar în politica mondială nu are mai multă finețe decât un elefant într-un magazin de porțelanuri. Prea multa sa putere postbelică l-a făcut să stârnească viespile fundamentalismului, extremismului și terorismului peste tot pe planetă, și cu precădere în apropiere de reședința luxoasă a Bătrânei Doamne. Aceasta a reușit, de bine, de rău, să țină la respect aceste viespi, prin măsuri de securitate care pot de-a dreptul să pară absurde. Dar nu mai poate să țină în frâu pe acei năpăstuiți care, înțepați până la sânge de înfuriatele viespi, caută adăpost și mântuire...unde? În locuința confortabilă, luxoasă chiar, a Bătrânei Doamne!
Musulmanii sunt de mult în Europa. În Franța și Belgia (11-12%), până și în Germania (5%), ei constituie o parte vizibilă, importantă chiar, a populației. Iar Bătrâna Doamnă, din nou, nu vrea să învețe din experiența trecutului ("Cine nu își cunoaște trecutul, va fi condamnat să-l repete" - Goethe). Trecutul ne-a învățat că peste tot musulmanii au avut probleme de integrare socială și culturală în Europa, iar explicația este una foarte simplă: sub imboldul iluminismului și al modernizării galopante, societatea europeană este profund secularizată, iar practica religioasă este tot mai discretă, și complet separată de viața publică, de administrație și de învățământ. Ceea ce nu este nicidecum cazul comunităților musulmane, în care scheletul vieții familiale și sociale este profund religios. Întrucât aceste comunități, în ciuda implantării europene, se află într-un alt stadiu al evoluției culturale, temperarea religiozității este de-a dreptul imposibilă. Mai mult chiar, musulmanii fiind peste tot în Europa în minoritate, se folosesc de exprimarea religiozității ca fiind un fel de afirmare a identității lor etnice și culturale. Iar această situație nu este de natură a ușura misiunea de conviețuire pașnică a tuturor semințiilor în primitorul spațiu european.
Și este primitor, o, cât este de primitor! Se estimează că 40% din populația Franței are cel puțin unul dintre părinți sosit printr-o migrație sau strămutare petrecută în ultimul secol. Dar, dacă aceste episoade s-au intensificat, de obicei, după un război, în acest moment războiul este în altă parte, și este pentru întâia oară în îndelungata istorie europeană când nou-sosiții sunt de fapt migranți, porniți să-și caute mai întâi scăparea, dar neapărat și bunăstarea, în fruntariile Europei. Iar Bătrâna Doamnă, după ce a primit primele valuri de migranți cu brațele deschise, cu mâncare și jucării, constată acum că nu are putere să facă față acestei prăvăliri umane, și luptă cu disperare să închidă ușile și ferestrele. Este însă prea târziu: precedentul a fost deja creat, Europa este sfâșiată între dorința (nemărturisită) de a opri acest val migrator și dorința (imposibilă) de a respecta propriile principii umanitare, egalitare, fraternitare.
Și până când își strânge Europa șefii de stat la sterile discuții, și până se înfruntă cu vehemență opiniile pro și contra migrației, Europa este potopită de musulmani, care nu-și pot imagina viitorul decât trăindu-l în legea lor, cu tot ce aceasta înseamnă. Iar urmașii lor, numeroși și viguroși, vor ameliora parametrii demografici ai Europei, vor furniza forță de muncă noului Reich german, dar nu vor întări nicidecum construcția Europeană. Prin harnica râvnă a uterului arab, Bătrâna Doamnă riscă să se trezească înghesuită și batjocorită în propria-i casă.
